Pe drum ești parcă mai aproape de Dumnezeu. Tocmai fiindcă ești mai expus, Îl lași pe Dumnezeu să lucreze mai mult în viața ta și vezi cum nici un lucru dintre cele care se petrec în jurul tău nu e întâmplător. Pe drum, ai nevoie în mai multe rânduri de ajutor și, dacă îți pui nădejdea în Dumnezeu, acest ajutor vine negreșit.
De aici trebuie că se naște focul care ne împinge pe drumuri pe noi, cei care avem duhul pribegiei. Deși la ultimul meu drum eu nu am mai fost chiar un pribeag. Am primit binecuvântarea Înalt Preasfinției Sale Mitropolitul Serafim al Germaniei și Europei Centrale și de Nord să îi aduc cărți pentru parohii. Eu nu știam ce putere are această binecuvântare arhierească. Îmi spuseseră cei de la Episcopia Italiei că mi se tot strică mașinile prin Italia pentru că lucrez acolo fără binecuvântare, dar nu văzusem și reversul medaliei…
Dar să vi le povestesc pe toate, pe rând, ca să înțelegeți toate dimensiunile, dar și aerul care a învăluit minunea pe care au făcut-o cu mine cuvintele Înalt Preasfințitului Serafim de la Nürnberg.
Alt drum la Roma
Iau cărți ale Părintelui Ilarion Argatu de la Editura Mila Creștină de la Fălticeni, apoi, cu binecuvântarea Părintelui Ioan V. Argatu și a duhovnicului meu, Părintele David de la Râșca, pornesc la drum.
Un drum lung: vreau să recuperez portbagajul de cărți pe care l-am lăsat la Roma, la biserica Sfânta Ecaterina, când mi s-a stricat a doua mașină pe care am abandonat-o în Italia.
Îmi aleg o rută ieftină, pe „superstrăzile” fără taxe ale Italiei. SS-urile sunt un fel de foste autostrăzi fără taxe, niște drumuri care uneori sunt structurate ca autostrăzile, alteori, mai ales atunci când ating razant orașele, ca „europenele” noastre. Ruta mea presupune să trec prin Ravenna și Cesena, după ce în prealabil am ocolit Slovenia pe la Graz. Voi dormi în mașină, desigur. Dormitul în mașină mi-a devenit un obicei firesc. Așa dorm câteva ore la Syekesfehervar, în Ungaria, chiar unde se deschide drumul spre Graz. Prin Austria trec dintr-un foc. La Tarvisio mă dau jos de pe autostradă și o apuc pe superstrada de Udine. Caut sătucul Alesso, unde sunt gălățenii care m-au ajutat la a doua mea ispită italiană, dar nu îl găsesc. Probabil că e pe un drum care intersectează superstrada… De la Udine combin două superstrăzi spre Ravenna. Trec pe lângă Veneția fără să îmi doresc să o văd. Mă gândesc la necazurile mele. La soția mea, sau fosta soție?, și la Zvera-Maria, fetița mea. De ce mi-aș dori să văd Veneția? Totuși, îmi propun ca, dacă voi trece pe lângă vreo plajă, să mă opresc să fac o baie, poate se mai risipește oboseala care mi s-a strâns în oase. (Poate mă ispitesc la asta și tinerii români pe care îi găsesc într-o benzinărie fluturându-și pletele și hainele ude – niște copii plini de viață care par foarte cuminți.) În delta fluviului Po ies puțin din drum, dar nu găsesc nicio plajă. Mai mult, văzduhul duhnește a chimicale, iar vântul a început să bată cu putere dinspre Vest. Înainte de Ravenna găsesc totuși câteva lido-uri, plaje, cum ar veni, și mă opresc la una dintre ele. Vântul bate cu putere, norii au astupat soarele, iar eu ajung când ultimii oameni veniți la plajă își iau prosoapele și pleacă spre mașinile lor. O plajă pustie la Adriatica, într-o după-amiază de început de vară… Nu mă mai arunc în apă, îmi umezesc doar capul, pieptul și umerii. Superstrada Ravenna-Cesena-Terni e o autostradă în toată puterea cuvântului. Tiruri încărcate cu mărfuri din toate colțurile Europei trepidează pe asfalt în urma mea. Merg bine până la Terni, dar între Terni și Roma fac cei o sută de kilometri în două ceasuri. Ar fi trebuit să ies pe autostradă, la Orebro. M-ar fi costat până la Roma doar trei euro și jumătate. În loc de asta, merg pe niște serpentine imposibile, mai întortocheate decât cele românești, care lungesc drumul parcă la nesfârșit.
La Roma dorm în parcarea de la Divino Amore, unde am petrecut multe nopți așteptând să găsesc o soluție pentru cărțile mele. În vremea nopții am senzația unei prezențe blânde deasupra mea. „Cine ești?”, întreb. „Sunt Îngerul”, am auzit în minte. Am rămas blocat în acea stare de semitrezie, dar, parcă, trezvie deplină. Ce îl poți întreba pe îngerul tău? Dacă aveam dreptul doar la o întrebare? Dacă era grăbit? Toate întrebările lumești, care atât îmi chinuie zilele, mi s-au risipit din minte. „Ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc?”, am întrebat, ca în Pateric, conștient că asta e cea mai importantă întrebare. Iar Îngerul mi-a spus cele două virtuți pe care trebuie să le cultiv. Asta a fost în faptul nopții. Apoi, dis-de-dimineață, iau numerele de la Passatul care are electromotorul stricat și care își odihnește tabla ruginită chiar în fața mașinii mele de acum, în aceeași parcare. După care fug la Părintele Zmeu, la Sfânta Ecaterina. Încărcat cu două portbagaje de cărți și înarmat cu binecuvântarea Părintelui Anatolie Zmeu, îmi iau avânt spre Nord.
Ispita
Autostrada până la Orebro, apoi drumul către Ravenna, pe care am și venit. Dar pe drum încep surprizele. Prima e că am uitat să iau bateria Passatului, cum îmi propusesem, iar bateria de acum e tot mai slabă. Apoi, pe la Cesena, Opelul meu începe să scoată fum. Un fum gros, negru, de camion bătrân. Opresc în coasta unui restaurant. Dar nu fac bine, pentru că nu mai pot porni. Am o frânghie pe care am cumpărat-o de la Fălticeni, pentru orice eventualitate, și știu că Dumnezeu nu mă va lăsa. Mă ajută un italian cu o mașină mai modestă, un Fiat Punto. Cei cu mașini scumpe m-au ocolit ca pe un lepros. Aveam nevoie doar de zece metri de remorchare în parcarea restaurantului. Îi mulțumesc italianului în engleză. Să-i ajute Dumnezeu în toate! Apoi plec mai departe. Scot fum în continuare, abundent. E sâmbătă seara. Mi-aș dori să ajung la liturghie la Verona, la Părintele Gabor Codrea. Acolo am lăsat prima mea mașină „italiană”, iar cu acea ocazie Părintele Gabor m-a ajutat mult.
Între timp, în țară, taică-miu se consultă cu niște mecanici și, după simptome, identifică baiul: „am rămas fără turbo”. Sunt sfătuit să merg „fără accelerație”. Mașina mănâncă ulei cu nemiluita. Până la Argenta, înainte de Ferrara, în mai puțin de 100 de kilometri, mănâncă tot uleiul. Patru litri. Sâmbătă seara. Nicio benzinărie deschisă până luni. O impresie de la Argenta: pe cât e teatrul de ticsit de oameni, pe atât de rarefiată e lumea care populează biserica. Cu un ultim litru de ulei rătăcit prin portbagaj reușesc să ajung până la Ferrara.
La Ferrara Dumnezeu rânduiește să găsesc o înghețată minunată. Și, surprinzător pentru Italia, ieftină. E ora zece noaptea, dar gelateria e deschisă. Și e chiar lângă AGIPul la care mi-am lăsat mașina. E frumoasă biserica în care se țin slujbele românești la Ferrara. Datează de pe la 1500 și este închinată Măicuții Domnului. Părintele nu mă poate ajuta să găsesc un mecanic român aici, pentru că el locuiește în Veneția. În schimb un student teolog, cântăreț la liturghia la care am participat, mă pune în legătură cu unul. După slujbă, mergem cu mașina cumnatului mecanicului la un supermarket de unde luăm patru litri de ulei de motor. Când văd prețul „românesc”, 17 Euro patru litri, în comparație cu benzinăriile unde costă 15 Euro litrul, vreau să mai iau un bidon de patru litri. Dar mecanicul, din păcate, mă oprește, spunând că poate nu voi mai avea nevoie. Mergem și luăm mașina mea, apoi cei doi mă conduc într-un sătuc de pe malul fluviului Po. În câteva ore mașina e gata. Câteva piese ale turbinei au fost scoase, ca aceasta să nu mai poată porni, iar furtunul care aduce ulei la turbină a fost astupat. Îi dau mecanicului 50 de Euro, probabil o jumătate din cât mi-ar fi cerut un mecanic italian, care nici nu s-ar fi deranjat pentru mine duminica. Mecanicul și cumnatul său mă conving să renunț la gândul de a face o baie în fluviul Po. Curenții sunt puternici și nu cu multă vreme în urmă apele au înghițit un copil român.
Marius IANUȘ
