A doua zi, la liturghia de dimineață, Înalt Preasfinția Sa Mitropolitul Serafim e deja în biserică. O prezență de o smerenie ieșită din comun, așa că îmi trece de câteva ori prin minte că, în pofida asemănării fizice, mă înșel crezând că e Mitropolitul și s-ar putea să fie un simplu călugăr care îl ajută pe preot în altar. În cele două zile și jumătate petrecute la Mitropolie văd că așa îi place Înalt Preasfinției Sale să se poarte. Îmbrăcat modest, într-o simplă rasă călugărească, fără să afișeze însemnele puterii arhierești cu care e investit, Înalt Preasființia Sa Serafim arborează mereu o atitudine blândă, împăciuitoare față de toți.
Aruncă întreg meritul minunii pe care am trăit-o asupra credinței mele: „Dacă nu credeai nu lucra nicio binecuvântare”, chiar dacă e evident că nu-i așa, doar eu am mai luat binecuvântări în ultimul an. Apoi îmi vorbește, îndelung și nespus de frumos, despre Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, duhovnicul axat pe importanța, paza și îmbunătățirea gândurilor. „Noi nu ne dăm seama ce putere au gândurile noastre și cum îi influențează ele pe cei din jurul nostru”, spune Înalt Preasfinția Sa. Trăiesc din nou senzația de la slujbă: pe Vlădica Serafim poți să-L asculți oricât. Pune atâta suflet în cuvintele pe care le spune încât te captivează imediat. Nu e de mirare că primele cărți pe care le cumpăr odată ajuns în țară sunt tocmai cele ale Părintelui Tadei, apărute la Editura Predania.
Surprinzător pentru un intelectual distins, IPS Mitropolitul Serafim are mare dragoste pentru simplitate. „Sunt duhovnici cu trei clase care sunt mai buni duhovnici decât preoții trecuți prin universități”, îmi mai spune. Apoi îmi dă mai multe sfaturi legate de ce să fac, inclusiv sfatul de a mă întoarce ca să trăiesc în țară, pe care Dumnezeu să mă ajute să le urmez întocmai.
Ca și ieromonahii locului, Părintele Dumitru și Părintele Arsenie, Mitropolitul e de o hărnicie minunată, implicat total în cele ce sunt de făcut. El însuși mă conduce prin felurite cotloane ale Mitropoliei, căutând un loc unde să pun cărțile. Înalt Preasfinția Sa mă tratează ca pe un egal, deși eu sunt doar un biet credincios, și ajunge chiar să-mi spună câte ceva despre necazurile sale: vecinul grec a dat în judecată Mitropolia pentru iedera care se cațără pe zidul curții lui și a câștigat.
Trebuie să fie tare necredincios grecul ăsta dacă se îngrijește atât de toate… Ce importanță poate avea pentru el dacă peste o sută de ani cei care vor locui atunci mănăstirea sau casa vor trebui să-i facă un număr oarecare de injecții cu mortar acelui zid exterior? Dar Dumnezeu știe ce e în sufletul fiecăruia…
Apoi, deși eu sunt un om leneș, starețul Mănăstirii Sfinții Martiri Brâncoveni, care este în fapt reședința Mitropoliei, Părintele Arsenie, reușește să mă contamineze un pic în duhul de hărnicie al locului și ajut și eu la pregătire altarului pentru sărbătoarea de a doua zi: Înălțarea Domnului.
O fotografie, o masă, un drum
Înalt Preasființia Sa nu vrea să fie fotografiat. „Poate mâine”, îmi spune. Dar a doua zi, în biserică, la slujba de Înălțarea Domnului, simt iar că nu Își dorește să Îl fotografiez. Nu doar că simt asta, dar, prin voia Domnului, nici nu pot să o fac. Aparatul nu funcționează. Are probleme cu bateriile, deși tot schimb între ele patru baterii noi. Abia după terminarea liturghiei, la pomenirea morților, în curte, izbutesc să fac o poză. Dar ce poză! O poză completă, în care e toată obștea Mitropoliei, zidul pictat al bisericii, dar și zidul grecului cu sala de jocuri, încărcat de frumoasa perdea de iederă pe care Mitropolia va trebui să o taie. O poză în care sunt toate lucrurile despre care vorbesc. Această poză mi se pare și ea o mărturie a felului minunat în care lucrează cuvintele Înalt Preasfinției Sale.
De altfel, totul e minunat aici. Mâncarea de post e atât de bună cum nu țin minte să fi mâncat ceva vreodată, chiar dacă părinții mei sunt bucătari. Iar maica de la bucătărie l-a avut duhovnic tocmai pe Părintele Ilarion Argatu.
La prânz am o mare surpriză: voi lua masa cu Înalt Preasfinția Sa. Suntem noi doi, o familie de „belgieni” și fiul unui credincios venit la spovedit, care fiu e șofer de tir și așteaptă să plece în România. Înalt Preasfinția Sa e din nou surprinzător. Ne cere să ne rugăm pentru el, pentru că are un necaz la Duissburg. Și ne mărturisește: „voi nu știți câtă nevoie are un Ierarh de rugăciunile credincioșilor”. Cu asta m-a făcut praf. Nu am mai văzut așa un exemplu de smerenie, cu atât mai șocant, cu cât eu știu că Înalt Preasfințitul face minuni.
Apoi am marea șansă să fiu îndrumat de Înalt Preasfințitul Serafim în mai multe lucruri. Îmi voi mai aștepta soția doi ani și mă voi întoarce în țară, unde e nevoie de oameni pregătiți.
Binecuvântat de IPS Serafim, ajung cu bine în țară, regretând totuși că Înalt Preasfințitul nu mi-a spus să rămân la Mitropolie, că are nevoie de un difuzor de carte. Dar binecuvântările Înalt Preasfinției Sale fac minuni și de la distanță. Și minuni clare, recognoscibile de îndată. Chiar și la plecarea din fața Mitropoliei, având bateria căzută, trăiesc un fapt minunat: după ce constat că nu e nimeni acolo să mă ajute, îmi zic rugăciunea de călătorie, convins fiind că binecuvântarea Mitropolitului mă va ajuta și că doar de asta mă mai ține Dumnezeu puțin aici, ca să nu uit să-mi spun rugăciunea de călătorie. Și, cum îmi termin rugăciunea, de nicăieri apar românul stabilit în Belgia, fiul acestuia și șoferul de camion, toți trei în același timp, iar împreună împingem mașina câțiva metri și o pornim. Dar m-am învățat deja, cu binecuvântarea IPS Serafim, cum îmi pun o dorință în gând, cum aceasta se și împlinește. Cât despre starea mașinii… fără să mai folosesc în întregime ce mai am în al doilea bidon de ulei luat de la supermarketul de lângă Verona, ajung liniștit în România.
de Marius IANUȘ
