Plec spre Verona. Până la Verona sunt vreo sută douăzeci de kilometri. Dar îi fac la fel de greu. Mașina scoate fum zdravăn și consumă ulei la fel de hotărât. La Verona în baia de ulei nu mai am aproape nimic. Pe „jojă”, spatula metalică pe care o introducem lângă motor, uleiul nu se mai vede deloc. Dorm la Balconi, la cinci kilometri de Verona, în curtea supermarketului Eurospin, care deschide la 8.30. La Eurospin n-au uleiuri. Îl sun pe Părintele Gabor Codrea. Acesta e la Ierusalim, dar mă pune în legătură cu fratele său, Ghiță, care mă îndrumă către un hypermarket aflat pe drumul spre Trento, pe care sunt eu, unde au uleiuri de motor. Iau de acolo 8 litri. Mi-am făcut socoteala consumului de ulei. Cu cei opt litri voi ajunge până în Austria, unde voi lua alți 12 litri cu care voi ajunge la Nürnberg. Cu acest gând plec mai departe.
Situația mașinii mele se agravează pe clipă ce trece. Drumul spre Pasul Brenau e plin de pante și tunele pe și prin care abia mă târăsc, umplându-le de fum. Opresc des, ca să se răcească motorul, care se încinge foarte repede. Am și bateria slabă, așa că mă opresc doar în pante, în locuri de unde pot să îi dau drumul mașinii la vale, ca să pornească fără baterie. Nu la fel se întâmplă într-un orășel de după Bolzano, Brixen, dacă nu mă înșel, unde îmi cade motorul. Împing mașina pe un loc de parcare din fața unui hotel și aștept. Populația acestui orășel e mixtă, sunt și germani, și italieni. Fără prea multe comentarii doi băieți germanii mă ajută să împing mașina pe o străduță care se prăvale de pe coasta pe care suntem. Pornesc rapid, dar fac greșeala să vreau să urc coasta tot pe acea străduță. Panta se dovedește imposibilă, chiar și pentru viteza întâi, iar motorul îmi cade iar. Uitasem că nu mai am putere. Străduța pe care sunt are o curbă strânsă și, coborând cu spatele, fără motor, mă trezesc proțăpit într-un zid. Douăzeci de metri mai jos, unde se termină străduța pe care nu ar fi trebuit să încerc să urc, e un bar unde sunt niște italieni. Dar ei mă expediază la mecanic imediat ce îi fac să înțeleagă care e problema mea. Nu mă duc la mecanic pentru atâta lucru. Un mecanic italian înseamnă bani. Sunt la jumătatea pantei, dacă reușesc să întorc mașina invers și să-i dau un brânci la vale, o pornesc iar. Găsesc un italian de vârsta mea, adică încă agățat de tinerețe, care conduce o frumoasă Alfa Romeo. „Con mia machina?!”, mă întreabă italianul, căutând să se convingă dacă nu cumva sunt nebun. Vreau să mă remorcheze cu mașina aia? Da. Italianul nu mai știe cum să se fofileze, dar ceva din el nu-l lasă să nu mă ajute. Mă remorchează câțiva metri, scoțându-mă din zid, apoi, ajutați de un băiat de la bar, într-o atmosferă de profundă neîncredere („Io no lo conosco”, îi spune Alfa Romeistul băiatului de la bar, „dacă îl pornim și pleacă?”, continuă el, ispitit de un gând strâmb) îi dăm drumul mașinii la vale, deși primul italian parcă ar vrea să mă împiedice să o fac, și o pornesc. Mă opresc pe un loc de parcare de lângă barul de jos, cobor și alerg spre ei fericit. Îi dau un pahar de vin băiatului de la bar și multe mulțumiri Alfa Romeistului, care cred că și-ar dori mai degrabă o sută de euro. „O sută de euro îi lua mecanicul, dacă îl chema”, îi spune băiatului care își bea la bar vinul. Dar n-am eu cum să-i dau o sută de euro. Plec, lăsându-l să se laude cu fapta bună pe care a făcut-o. Ajută-l, Doamne, să facă și altele!
Spre Brenau îmi e tot mai greu. Deja i-am spus tatălui meu: voi avea nevoie de bani, va trebui să opresc în primul Service din Austria. Totuși, un gând furișat în minte îmi spune că după ce voi trece granița cu Austria va fi altfel. Cei de la Episcopia Română de la Roma mi-au spus de mai multe ori că mi se strică mașinile în Italia pentru că lucrez fără binecuvântare. Aștept granița cu Austria ca pe o izbăvire. Oare cum e să lucrezi cu binecuvântare?
Binecuvântarea minunată
Și izbăvirea chiar vine. Imediat ce trec granița mașina începe să meargă neașteptat de bine. Nu mai pierde ulei, ba, dimpotrivă, la prima verificare constat că am vreun litru în plus față de cum fusese înainte de graniță. La prima răscruce, datorită tăblițelor care nu mai sunt ca și cele din Italia și datorită strigătului unui tânăr care stă la un han, mă rătăcesc câțiva kilometri, pe un frumos drum de munte. Dar în această rătăcire nu e nici un strop de panică. Mai ales când înțeleg de ce m-am rătăcit, după ce ajung la o căsuță tiroleză frumos pictată în exterior cu scene înfățișând-o pe Măicuța Domnului. Când caut un îndrumător el se arată imediat, iar polițistul care mă îndrumă mai apoi, în răscrucea unde mă rătăcisem, nu are absolut nimic fioros, deși îmi cere actele. Trec cu bine de Innsbruck și ies pe autostrada care merge spre Regensburg – München. Mi-am făcut planul să părăsesc această autostradă, ca să străbat Germania pe drumuri secundare. Trăiesc sub puterea mitului că în Germania ar fi limită minimă de viteză pe autostradă. O limită pe care eu nu o mai pot atinge decât dacă drumul ar merge continuu la vale. Înainte de Jenbach întâlnesc, în parcarea OMV-ului la care m-am oprit ca să dorm, un tânăr șofer de tir român, prin care Dumnezeu îmi spune ce va fi: „O să ai și pante de urcat până la München”. Dar eu o țin pe a mea. Chiar mă dau jos de pe autostradă la Jenbach, dar când văd cum urcă drumul pe care ar trebui să merg la München, mă sui înapoi pe autostradă. Măcar până la Regensburg, îmi spun. Dar, chit că urc greu pantele, Dumnezeu rânduiește să ajung cu bine, pe autostradă, până la Nürnberg. Toate lucrurile care mi se întâmplă în Germania au, dincolo de dimensiunea factică, o dimensiune minunată, de poveste. Polițiștii care îmi verifică încărcătura mașinii la o benzinărie dintre München și Ingolstadt sunt mai mult decât prietenoși. Îi amuză inscripția de pe parbrizul meu, căreia eu nu îi acordasem atenție: „Terorist căutat internațional”, scrie acolo, în germană. Iar unul dintre ei îmi spune că am fost făcut pentru meseria asta, de difuzor de carte creștină, pentru că mă cheamă Marius-Christian și sunt născut în Ajunul Crăciunului. Când ajung la Nürnberg mașina merge atât de bine încât, din pricina consumului redus de carburant pe care îl are fără turbosiflantă, în mintea mea încolțește întrebarea dacă să o mai repar sau nu. Dar am de gând să Îl întreb pe Înalt Preasființia Sa Mitropolitul Serafim ce să fac în mai multe situații în care sunt indecis. Binecuvântarea Sa, care mi-a parvenit printr-un email, s-a dovedit minunată. IPS Mitropolitul Serafim e primul Ierarh și primul Părinte făcător de minuni cu care voi avea ocazia să vorbesc.
Mai e ceva: cu câteva luni în urmă L-am văzut pe IPS Serafim la Sibiu. Chiar am asistat la o liturghie la care a slujit. Un bărbat de lângă mine i-a spus altuia că IPS Serafim e un intelectual foarte stilat. Eu eram într-o perioadă de căutări, plină de semne de întrebare, abia întors către credință, iar IPS Serafim a fost primul Ierarh pe care l-am văzut slujind. Dar de ce a trebuit, Doamne, să Îl întâlnesc pe IPS Serafim, am întrebat atunci, o să am eu vreodată șansa să Îl cunosc? Iată…
Mitropolia Germaniei și a Europei Centrale și de Nord
În ziua în care ajung eu Înalt Preasfinția Sa Mitropolitul Serafim nu e la Mitropolie. Va veni în dimineața zilei următoare. Dar obștea Mitropoliei mă întâmpină cu brațele deschise. Fără să cer ceva, sunt cazat, ospătat și ajutat să îmi aduc mașina chiar în fața Mitropoliei. Ba chiar Părintele Dumitru mă invită să parchez în curte, dar, după ce află că din mașină curge mult ulei, îmi aduce din beci niște cutii de plastic pe care să le pun sub mașină. Mă atenționează că oamenii de pe aici, mai ales vecinul grec al Mitropoliei, sunt în stare să anunțe la poliție că îmi curge ulei din motor. Părintele Dumitru e foarte harnic și săritor. Îl invidiez, nu cred că voi fi vreodată ca el. Se îngrijește de toate, neobosit. Chiar după ce îmi găsește un loc în fața Mitropoliei și aduc mașina care era cu douăzeci de metri mai la vale, îl văd în retrovizoare pe grec țâșnind din hruba întunecată a Sălii lui de Jocuri (Spell Center) și alergând ca un ogar la locul unde avusesem parcată mașina. Parcă miroase locul ăla. Nu mi-ar plăcea să am așa un vecin. Îmi vine să mă întorc și să-i spun: „Lasă, măi, că Dumnezeu o să rânduiască să plouă.” Dar îi spun asta doar în mintea mea. Dacă i-aș fi spus-o, aș fi nimerit bine, pentru că a doua zi avea să fie o ploaie grozavă.
de Marius IANUȘ
