Biletul de trimitere din portofel

Toamnă. Copacii plâng cu frunze galbene. Pământul e uscat. Ar avea nevoie de apă, nu de melancolii fără clorofilă. Nu se deschid însă cerurile când vor oamenii. Iadul da. Se deschide clipă de clipă. Pentru fiecare dintre noi.
Aceeași mașină. Aceeași stare. Același drum. E un ritual pe care îl cultiv permanent. Motivații? Din ce în ce mai puține. Entuziasm? Doar fărâme. Și alea adunate cu greu din sute de cioburi.
Rumeg gânduri despre surogatul de asigurări de sănătate așa cum unii rumegă tutun. Încăpățânat ca un măgar, tocesc zilnic spre cabinet roțile hârbului cu care circul. Uneori doar să constat că am venit degeaba. Că nu e internet. Că nu e curent. Că nu funcționează serverele. Că nu se pot citi cardurile. Superbă reformă. Să grevezi actul medical de variabile.
Constat că la mașină s-au aprins becuri noi la bord. Probabil intră în grevă cât de curând. Alături de nervii mei.
Îmi impun să iau partea bună a lucrurilor. Cum ar fi că șoseaua e curată. Aroma de mentă de pe holurile cabinetului. Și pacienții. Oameni și oameni. Fiecare așteaptă să-și rezolve o problemă. Mi le iau în cap pe toate. Pe ale mele le las la intrare. Le voi lua înapoi la plecare. Primul pacient. Un om tânăr. Trimis de mine la o clinică universitară. Nu dau detalii despre afecțiunea lui.
– Cum a fost? întreb curios.
– Nu a fost deloc, domn’ doctor.
– De ce?
– Am ajuns. Aveam biletul de trimitere la mine. Am întrebat de domnul profesor. Mi-au spus asistentele că e la triaj. Am fost acolo. Nu era. Mi s-a spus că e pe secție. Am fost și acolo. Nu era. Apoi au zis să stau la cabinetul lui. Am așteptat trei ore. Venit de pe drum. Sculat la 4 ca să prind microbuzul. Flămând și obosit. Am stat. Mai erau câțiva pacienți acolo. La 12 a venit domnul profesor. A intrat în cabinet. Și-a luat pardesiul și a plecat. Ne-a spus că programul lui s-a încheiat.
– Și nu i-ați spus că veniți de departe?
– Ba da, dar nu l-a interesat. Dumnealui e un om ocupat. A sunat pe cineva. A venit o asistentă și ne-a făcut programare la toți. Eu am în decembrie. Am venit înapoi. Ce puteam face? Atunci au locuri. Sau să mergem la cabinetul particular. Nu aveam atâția bani la mine. Aștept până în decembrie.
Tac. Chiar așa. Ce putea face un biet om de la țară în fața impunătorului profesor? Mă uit la el. Mă uit la biletul de trimitere. În mod sigur nu e în regulă. E doar o singură cale să ajungi la un asemenea profesor universitar. Cu bilet de trimitere din portofel. Abia atunci ți se deschid toate ușile.
Pleacă pacientul. Intră altul. Și altul. Și altul. Mulți ca frunzele cu care plâng copacii.