Afirmația că Balint nu poate face același număr de puncte ca Uhrin a sfârșit undeva, în „no man’s land”. Iancu a găsit de cuviință să-l demită pe Balint până să se tragă linie, taman înaintea ultimei etape, când, cu o victorie la Brașov, s-ar fi putut ajunge la paritate tur-retur. Oricum, chiar dacă cifrele au mai păstrat o portiță, jocul nu prea a încântat, destule puncte venind norocos (vreo trei autogoluri decisive și tot cam atâtea goluri pe final!). Poate că, dacă ar fi fost susținut și de Iancu-Babanu’, Balint n-ar fi ratat finalul și acum discutam în cu totul alți termeni.
Pe Steaua, Rapid și Craiova nu le-am creditat cu vreo șansă la titlu, dar asta ar fi făcut oricine care nu suferea de orbul găinilor.
La extern, Barcelona m-a bucurat în Liga Campionilor, în schimb am feștelit-o urât de tot cu hegemonia englezilor. Căci, în ciuda victoriei catalanilor, semifinale cu trei echipe din insulă exact asta înseamnă, hegemonie. Dar suprapunerea dintre dorință și părere a fost una asumată, drept pentru care mă încăpățânez să sper același lucru pentru la anul. În primul rând aștept ca Realul să se scuture de mediocritatea-i cincinală și să înceapă din nou să conteze. Dar asta numai dacă, în megalomania lui, Perez va catadicsi să cumpere și un snop de fundași adevărați, căci Realul său este pregătit de bal doar cu frac și papion, în timp ce nădragii sunt rupți în genunchi și peticiți în fund. Apoi, aș îndrăzni să sper la mai mult și de la Inter sau Milan.
De echipa națională n-aș mai aduce vorba, căci lucrurile erau clare de mult timp (totuși, de urmărit dacă locul doi va ajunge la baraj!). În schimb, dați-mi voie să închei cu tenis ca desert. Tot în iarnă, după finala pierdută la Australian Open în fața lui Nadal, mă întrebam dacă Federer mai poate. Și credeam că mai poate, dar trebuie să găsească o breșă, adică să profite de o eventuală eliminare a lui Nadal de către un terț, iar apoi capacitatea sa de concentrare într-o finală să facă restul. S-a întâmplat aproape întocmai la Roland Garros, deși mă așteptam la un alt adversar în finală, dar se vede treaba că s-au mai creat și alte breșe! Titlul de Grand Slam de pe zgură, exact ce-i lipsea din panoplie, i-a redat lui Federer liniștea necesară pentru a-l putea înfrunta iarăși pe Nadal. Din păcate, nu ne putem desfăta cu o astfel de confruntare la Wimbledon…
