Rainer Maria Rilke, „Ingerul păzitor”, Editura Humanitas, 2007
Marea poezie germană în straie de gală
Chiar dacă sărbătorile hibernale au trecut deja, merită să vă faceți, în prelungirea lor, un cadou de suflet: o alegere ideală ar putea fi Îngerul păzitor, antologia de poeme ale lui Rainer Maria Rilke, alese și traduse de Ioana Pârvulescu la Editura „Humanitas”. Cele 30 de titluri, plus câteva dintre variantele pe care traducătoarea a crezut de cuviință să le păstreze într-o „Addenda”, ni-l prezintă pe unul dintre marii poeți moderni de limbă germană în versiunea unei scriitoare de gust, critic literar și germanist, tălmăcitoare a lui Angelus Silezius și a Călătorului său Heruvimic. Un concentrat, o esență de Rilke – am putea spune. Sunetul melancolic și clar, de o transparență cristalină al versurilor acestui mereu proaspăt liric austriac de obârșie elvețiană este restituit cu grație – și cu fidelitate față de „îngerul păzitor” al poeziei sale pure. Lectura poeziei rilkeene ne scoate, fie și numai pentru o clipă, din vânzoleala cotidiană, redându-ne nouă înșine.
Nu știu dacă poetul Mircea Cărtărescu avea dreptate cînd afirma – cu ocazia lansării volumului – că „Niciodată poemele lui Rilke nu au sunat mai bine în românește”, dar știu că merită să ascultați, cu prisosință, „sunetul” lor de excepție. Nu vă refuzați această plăcere… sărbătorească! Cu poezie bună frigil și mizeriile iernii devin suportabile
Paul Cernat
Martin Page, „O perfectă zi perfectă”, Editura „Humanitas”, 2007
O soluție – moartea fără de moarte ! „O perfectă zi perfectă” descrie răul paroxistic de a trăi în societate, prescriind totodată soluția salvatoare: sinuciderea. Eroul cărții procedează în consecință și se anihilează (adaptează), așadar, demonstrativ, de fiecare dată când ajunge în pragul unei situații critice: înainte de a-și întâlni dimineața colegii de birou, la etajul unei mari multinaționale, în pragul sălii de ședințe sau în pauza de cafea, care se desfășoară ca în celebra „Caméra Café” de pe M6. Tehnicile sînt diverse și descrise cu delicii maniacale: se spânzură, se împușcă, se otrăvește, detonează o bombă artizanală sau pur și simplu se aruncă de la etaj. Într-adevăr, cum ai putea rezista altfel în această tiranie a conformismului și a falsității? În prima lui carte, („M-am hotărât să devin prost”) Martin Page sugera alcoolismul, acum nu mai vede altă soluție decât anestezia și mortificarea sinelui „autentic”, în favoarea dublului contrafăcut. Ființa cea „adevărată” își mai găsește clipe de fericire doar în reveria fantastică, populată de o exuberantă bandă de cântăreți mexicani. Martin Page nu face totuși o tragedie din asta, e în definitiv doar un exercițiu de stil într-o epocă în care a critica societatea e o formă rentabilă de a-ți investi umorul și talentul literar.
Horațiu Pepine
Charles Dickens, „Viața Domnului nostru scrisă de Charles Dickens special pentru copiii lui”, Editura Humanitas, 2007
Viața lui Isus pentru copii
Dickens nu a scris această carte ca să fie publicată, ci pur și simplu pentru uz familial. Sună ciudat, astăzi, când familia este discreditată și când a petrece Crăciunul sau Paștele în familie sugerează o formă de nereușită socială. Familia, chiar și atunci când pare robustă, este atât de sărăcită spiritual, încât nici nu trăiește vechile sărbători cu convingere, dar nici nu le respinge cu totul. În intimitatea ei a pătruns discursul invadator al televiziunii și a rupt vechile legături de sfială, teamă și încredere care îi legau pe copii de părinții lor. Dickens scria așadar la mijlocul secolului al XIX-lea pentru copiii lui cu toată seriozitatea și fără fățărnicia „literaturii pentru copii”, încredințat că învățăturile sale sînt o parte importantă a educației private, primite în sânul familiei. Descendenții lui nici nu s-au încumetat, de aceea, să publice textul, decât abia la a treia generație, așa cum se întâmplă cu scrisorile intime. Nu este însă o întâmplare că Dickens s-a apucat să repovestească viața Mântuitorului, întrucât există în toată opera lui, în ciuda suferințelor relatate, o remarcabilă imaginație a binelui și paradisiacului. Cum spunea la un moment dat N. Steinhardt în „Jurnalul Fericirii”: „Totul nu-i decât veselie, căldură și voie bună. E ca în Colindul de Crăciun al lui Dickens de fermecător și de blând.
Horațiu Pepine
