Henry Kellerman, “4 pași către liniștea sufletului” – Editura Trei, 2008
Un căruț numit dorință
La început a fost dorința. Asta o știm de la Freud, bineînțeles. Apoi, au venit doctorii care ne-au scos-o din cap cu penseta, au disecat-o și i-au găsit o utilitate medicală și științifică. Cu cât trece timpul, iar lumea modernă ne îndeplinește toate poftele, cu atât uităm mai repede componentele gândirii noastre profunde și contradicțiile dintre voință și putirință. Henry Kellerman e un urmaș al psihanaliștilor de odinioară: clinician hârșit, pasionat de cazuistică. Exemplele lui sunt banale și uimitoare în același timp. Pentru el, simptomele fobice sau nevrotice se reduc – toate – la un joc al cantităților care cuprind dorințe, dezamăgiri, persoane apropiate și incapacitatea de a duce ceva până la capăt. Citindu-i poveștile, îți e greu să crezi că tabloul atâtor bizarerii e pictat de aceeași mână și după aceleași reguli. Nu e ușor să accepți, că un băiețel care adună sticle sub pat să aibă aceleași motive pentru nefericirea lui nevinovată cu obsedatul sexual care se adoră și, în același timp, este copleșit de dorința de a-și sugruma partenerele. Cartea lui Kellerman e o colecție succintă de cazuri explicate. Și, poate, aici stau farmecul și slăbiciunile ei. Poveștile sunt niște short stories precise, fără ezitări sau timpi morți. Ceea ce, însă, mă pune pe gânduri e tocmai partea clinică. Explicațiile oferite de doctor mă nemulțumesc profund. Am permanent impresia că realitatea stă, ironică și diferită, în anticamera specialistului. Dar, pentru asta e nevoie să o citiți cu atenție.
Florin Iaru
Alexandre Jardin, « Fanfan » – Editura Humanitas, 2008
O altfel de poveste de dragoste
În Colecția « Cartea de pe noptieră » a Editurii Humanitas s-a lansat de curând un roman deja celebru al scriitorului francez Alexandre Jardin: Fanfan, apărut pentru prima oară în 1990 și ecranizat în 1993, cu Sophie Marceau în rolul principal. Traducerea din limba franceză este semnată de Cosmin Oros. Scris cu eleganță și grație, volumul ne propune o poveste de dragoste mai puțin obișnuită – zice-se – în zilele noastre. Oricum, mai puțin trendy… Dar cu atât mai fermecătoare cu cît se situează mai „împotriva curentului”. Despre ce e vorba? Un tânăr iubește o femeie cu pasiune, dar nu i-o mărturisește. Mai mult: îi refuză, cu încăpățânare, avansurile. O urmărește pas cu pas, fără ca ea să știe. În tot acest timp, trăiește lângă o alta. De ce? Pentru a nu cădea în rutină, pentru a nu deveni ca părinții lui și, mai ales, spre a prelungi cît mai mult posibil preludiul unei iubiri prea frumoase pentru a fi concretizate… Eroul ni-l evocă, într-un fel anume, pe Emil Codrescu din Adela lui G. Ibrăileanu. Același refuz idealist și estet al finalizării pasiunii, al realizării ei, percepute ca trivializare. Aceeași artă a amânării, a sublimării „adolescente” ca ultimă expresie a rafinamentului erotic. O altfel de poveste de dragoste. Și o carte care nu trebuie ratată.
Paul CERNAT
Bernard Malamud, ”Tablourile lui Fidelman” – Editura Leda, 2008
Șase picturi și un personaj
Există cărți pe care le începi și le lași pe noptieră. Altele, pe care le uiți de cum ai terminat de citit și unele la care te întorci pentru că mai au ceva de spus. Așa se întâmplă și cu „Tablourile lui Fidelman” (Leda, 2008) al lui Bernard Malamud: începi să citești nu te mai poți opri. Malamud te prinde, poveștile sunt antrenante și bine croite, țesute în mai multe straturi. Primul, este cel al aventurilor pline de umor prin care trece Arthur Fidelman. Celelalte straturi le descoperi pe măsură ce lectura înaintează și ți se dezvăluie și alte înțelesuri, alte legături. Personajul principal al romanului, Arthur Fidelman este un om obișnuit, pus în situații neobișnuite. Pictor ratat, pleacă din New York și debarcă în Italia ca să scrie despre Giotto. De cum debarcă încep aventurile: manuscrisul îi este furat, este urmărit și persecutat de diverse personaje, iar el însuși se transformă: este preot, hoț, pictor, meșteșugar. Drumul pe care îl parcurge nu este poate tocmai cel pe care și-l dorește, dar la sfârșit Fidelman își găsește rădăcinile și învață să trăiască. Un roman dens, ca viața însăși. Bernard Malamud este unul dintre cei mai importanți prozatori americani postbelici, deși a scris puțin în comparație cu contemporanii săi Saul Bellow sau Philip Roth – opt romane și 55 de povestiri. A primit Premiul Pulitzer și National Book Award , iar acum există chiar un premiu care îi poartă numele.
Doina Doru
