Daniel M. Cornish, Tatuaj cu sânge de monstru, Cartea întâi: Orfanul, Editura Corint Junior, 2008.
Tatuaj cu sânge de monstru
Titlul seriei lui Daniel Cornish este destul de înspăimântător pentru a-i atrage pe adolescenți, principalii destinatari ai poveștii despre lumea închipuită a orfanului Rossamünd. Ca orice lume imaginară, ea ne e înfățișată cu tot heghemonicon-ul cuvenit: portrete, tabele de conversie a unităților de măsură, și hărți, mai ales hărți, care par să vină din secolele de demult.În care, dincolo de precizia caligrafică a contururilor, se întrevedeau skiapozi, pigmei și grifoni. Universul pe care pornește să-l cucerească băiețandrul cu nume de fată, Rossamünd (de care cei neștiutori își bat joc, dar care, suntem îndemnați să bănuim cu un fior de anticipare, are un sens ascuns a cărui enigmă se va desluși în viitorul eroului și mai ales al cărții), este pe jumătate descifrabil. Fiindcă adesea se aseamănă în fond – dincolo de mările de oțet, de micile animale simpatice și de uriașii căpcăuni amenințători – cu lumea noastră banală. Jumătatea celalaltă aduce laolaltă internatele sinistre ale lui Dickens, cavalerii fără teamă și fără prihană ai lui Walter Scott, căutarea – niciodată încheiată – a comorilor lui Stevenson, hobbiții lui Tolkien, o adiere de Peter Pan, și încă altele, ascunse în încifrările textului. Dacă adulții vor vrea să se delecteze cu intertextualitățile acestui basm postmodern, sau vor prefera să redevină puberi pentru câteva ceasuri și să se bucure, pur și simplu, de gustul sărat – mă rog, oțetit – al aventurii, e alegerea lor.
Zoe Petre
Christine Angot, „Incest”, Editura Leda, 2008
Incestul ca provocare literară
Editura Leda își provoacă acum cititorii cu un titlu „tare”: Incest (de fapt Incestul în original), un roman al scriitoarei franceze Christine Angot (n. 1959). Cartea a apărut pentru prima oară în 1999 și este unul dintre titlurile-fanion ale acestei autoare, comparate de unii critici cu faimosul ei coleg de generație Michel Houellebecq. E adevărat că astăzi, cînd vechile tabuuri erotice au căzut unul cîte unul, incestul a devenit în literatură o temă printre altele (s-au dus vremurile lui Anais Nin…). Totuși, potențialul său scandalos subzistă încă, mai ales cînd știi cum să-l abordezi. Autoarea a refuzat eticheta de „regină a autoficțiunii” care i-a fost aplicată.Și pe bună dreptate. Incest este o confesiune feminină dură, care nu-și menajează nici o clipă cititorii. Meritul lui Christine Angot e acela că trece, de fapt, dincolo de explorarea unui caz de traumă incestuoasă, ajungînd în zone obscure ale psihicului colectiv și investigînd chiar cu o oarecare cruzime, dar și cu rafinament, relația dintre societate și ceea ce este interzis, reprimat. Dimensiunea psihanalitică a cărții este marcată, iar performanța ei – deloc minoră – constă în surprinderea unei fibre, foarte fine, a umanului ultragiat. Bulversant, irezistibil, polemic pe alocuri, romanul lui Christine Angot ne invită să luăm pulsul provocării autoficționale „la ea acasă”.
Paul CERNAT
Jenny Colgan, Fetele din West End, Editura Humanitas Fiction, 2008
Drumul spre înalta societate
Țineți minte emisiunea „Surprize, surprize”? În ciuda scenariului ușor previzibil, publicul care a iubit-o era mai degrabă atent la personaje și nu la împrejurări. În fond, poveștile nu se schimbă niciodată. Exact pe asta mizează literatura chick lit. Pe eternitatea poveștilor de dragoste și de tinerețe veșnică. Jenny Colgan nu face excepție. Scrie romane scurte, vorbărețe, simpatice despre fete care visează și apoi deschid ochii asupra realității. În cazul de față, două surori gemene, Lizzie și Penny care, ca orice personaj de roman, vor să cucerească Londra. Și, tot ca niște fete moderne ce sunt, își vor pune la bătaie cinismul, sexualitatea și inteligența pentru a câștiga bătălia cu timpul și cu orașul de aur. Numai că aurul e în mâna și buzunarele bărbaților. Ei și? Tema e bătătorită, așa gândește și procedează orice eroină de chick lit. Dar, spre deosebire de poveștile cu zâne și cu Feți Frumoși, gemenele o dau în bară. Viața nu e ca în emisiuni sau în prospecte. Colac peste pupăză, ele fac imensa prostie de a se îndrăgosti (măcar una dintre ele). Drumul spre înalta și plicticoasa societate londoneză se împotmolește. Pentru că înalta societate știe prea bine ce gând rău i-au pus parveniții. La jumătatea romanului, fetele au dat-o-n bară și și-au rătăcit iluziile. Ar trebui, pentru a ieși din impas, o zână, fie ea una a surprizelor.
Scenariul pare cunoscut? Ceea ce-l salvează e chiar stilul autoarei: luminos, cald, ca o zi de vară liniștită, numai bună pentru o lectură răcoritoare.
Florin Iaru
Christopher Reich,” Clubul patrioților”, Editura Humanitas Fiction, 2008 Zile și nopți cu adrenalină în NYC
Un antrenant roman-roman, de cea mai bună calitate chiar și strict literară se dovedește „Clubul patrioților” – Premiul Thriller Writers pe 2005 – al lui Christopher Reich, apărut în colecția Thryller &Mistery la Editura „Humanitas Fiction”,ca un bun răcoritor în aceste zile de fierbințeală electorală românească. Apăsăm pe calitățile literare ale textului pentru că prea s-au înmulțit autorii improvizați de fel de fel de proze, mai mult sau mai puțin epice, analitice, mai mult pisălogice decît psihologice cum se tot doresc a fi cei din această nouă categorie de vedete scriptomediatice. Reich este un bun meseriaș, din clasa Edgar Wallace-Simenon-Agatha Christie, știe să conducă niște povești aventuroase printr-un New York halucinant, știe să construiască personaje bine conturate. Și mai ales să fie credibile, senzația de naturalețe și firesc este discret întrețesută pe canavaua specaculoasă a întîmplărilor. „Clubul diplomaților” este, o spunem apăsat și fără interese partizane, și o bună lecție de proză. Am trăit la propriu romanul și pentru că răsucirile propriei biografii ne-au făcut să cunoaștem mai toate locurile publice și cotloanele pomenite în roman. Un roman newyorkez, pe cît se poate de natural perceput și pe pămînt românesc: aventuri fără frontiere. Traducerea,bună-bună, Ioana Bărbulescu.
Bedros Horasangian
