Marin Preda, “Jurnal intim”
Editura Cartex, 2007
Viața lui Marin Preda comentată de el însuși
Un consistent și extrem de incitant op se dovedește ceea ce criticul literar Eugen Simion pune sub genericul „Jurnal intim”. Marin Preda, autorul, un nume clopoțitor în literatura română, de ieri și de azi. Chiar dacă alde Mihaela Rădulescu și Tucă fac tiraje mult mai consistente, autorul „Moromeților” își păstrează o anume aură incontestabilă de mare scriitor. Dacă opera sa a fost bine mărunțită și analizată în fel și chip în detaliile ei, omul, de la a cărui moarte se vor împlini nu peste mulți ani chiar 30, rămîne bine pitit în pliurile operei. „Jurnal intim”, ediție de Eugen Simion și Oana Soare, însoțit de un dens și bine articulat studiu introductiv al aceluiași mult hulit pe nedrept Eugen Simion, relevă parte din fațetele mai puțin cunoscute ale lui Marin Preda. Viața lăuntrică, legată de scris sau amorurile lui, mai mult sau mai puțin fericite, legăturile cu oamenii și mecanismele socio-politice ale vremii, apar și portretele unor contemporani, văzute, evident, prin prisma unui bun analist și fin psiholog. Dar cînd este vorba de femei, lui Marin Preda nu-i prea ies pasențele. Plus fișe clinice, note și adnotări ale unor cărți în lucru. Pentru istoricii literari o adevărată comoară, pentru cei ce ce caută astăzi notorietatea, un plictisitor travaliu. „Jurnal intim” al lui Preda, un moralist pudic din clasa lui Camus, se poate citi și cu multe paranteze de uz propriu.
Bedros Horasangian
A.M. Homes, Sunt copilul amantei,
Ed. Leda,2008
Puzzle autobiografic
„Totul era discreție și substrat psihologic“ spune naratoarea din Sunt copilul amantei, de A.M. Homes, o carte emoționantă despre o identitate ascunsă și scoasă la iveală la vârsta maturității: descoperirea părinților biologici de către o femeie de 31 de ani, care în copilărie fusese înfiată. Amy, o scriitoare cunoscută, care a dus până în acel moment o viață liniștită alături de părinții adoptivi, cu încercări nereușite de a-și recupera biografia pierdută, își regăsește la maturitate părinții biologici. Rodul unei aventuri extraconjugale a tatălui ei, bărbat însurat, cu o femeie mult mai tânără, fata va fi abandonată încă de la naștere și dată spre adopție. Cititorul va descoperi, împreună cu povestitoarea, un bărbat îmbătrânit și meschin, fricos, care nu va avea curajul până la sfârșit să-și asume legătura paternală. El reprezintă, de fapt, un străin pentru femeia care, biologic, este fiica lui. Iar, pe de altă parte, o femeie profund dezechilibrată, care trăiește într-o fantezie ruptă de realitate – mama. Amy oscilează între părinții adoptivi, ale căror portrete abia pot fi schițate de-a lungul cărții, și noua familie, de origine, care scoate la iveală două personaje respingătoare.
Autobiografică, extrem de bine scrisă, cu un stil limpede și seducător, cartea își servește impecabil autoarea. Ferindu-se să cadă în psihologisme ieftine și apăsând, în schimb, pe notele grave și subtile ale dependenței emoționale și ale nostalgiei față de un trecut complet necunoscut, Sunt copilul amantei se citește pe nerăsuflate.
Florin Iaru
Lisa Unger, “Adevărul care ucide”,
Editura Humanitas Fiction, 2008
Crime și suspans
Ridley Jones este probabil prototipul personajului de care te lași imediat sedus, pe care îl urmezi, cuminte, peste tot și a cărui poveste o asculți până la capăt, cu urechile ciulite. O femeie cu un destin plin de necunoscute, un copil înfiat sau, mai precis, „traficat“, al cărui tată biologic se presupune a fi fost un criminal nemilos și a cărui fantomă încă îi mai bântuie viața fiicei, chiar după ce cenușa i-a fost împrăștiată în cele patru zări. Cartea se deschide cu o capcană – o crimă brutală și seacă, lăsată în suspans –, iar legăturile între personaje și întîmplări se țes încet, într-o adevărată rețea, solicitându-i cititorului răbdarea și perspicacitatea de care e nevoie pentru dezlegarea unui astfel de mister. Cum Ridley Jones este la rându-i scriitoare, personajul capătă dintr-o dată un plus de verosimilitate și devine el însuși sensibil la situațiile ficționale. În căutarea propriei identități care i se dezvăluie a fi cu totul alta decât cea pe care o cunoștea, ea își dezvăluie nu numai tenacitatea, o curiozitate de detectiv, încăpățînarea, dar și o anumită vulnerabilitate sentimentală demnă de o adevărată eroină de roman cu tramă polițistă. În plus, acțiune este plasată pe rînd între New York și Londra, toposuri ale genului, pe care cunoscuta autoare Lisa Unger le exploatează în descrieri extrem de vizuale.
Adevărul care ucide este un bestseller, foarte bine scris, care va face cu siguranță victime și printre consumatorii de thriller din România.
Cecilia Ștefănescu
