Biblia și limba română

Într-un august de acum 40 de ani, la fel de fierbinte și de secetos, l-am cunoscut pe Grigore Vieru. Relațiile cu Basarabia erau, atunci, drastic reduse – nu cumva să-i supărăm pe ruși. Grigore, cetățean… sovietic, poet născut iar nu făcut, nu ezita să se considere deschis, înainte de toate, român, în pofida măsurilor contondente ale Chișinăului, dar și a politicii noastre oficiale, temătoare și ezitante. Am izbutit să-i public cu greu, în 1978, prima carte în România și i-am „gospodărit-o” pe cea de a doua. Paradoxal, dar după 1989, când totul s-ar fi cuvenit să revină pe râvnitul făgaș al normalității, Vieru a fost unul dintre cei mai… înjurați poeți români. Hingherit nu numai la Chișinău, ci și, culmea, la București. Ba și la Iași! Cu eleganță și înțelepciune, poetul de la Pererâta (un sătuc pe malul Prutului) găsește de cuviință, în prefața ultimei sale cărți, editată tot la Iași, să mulțumească celor care l-au sictirit: „Sper că ne vom bucura împreună după apariția acestei cărți („Taina care mă apără”) deloc semănătoristă, deloc învechită și deloc simplistă, după cum afirmă, elogiindu-mă, atâția mari critici, mari poeți și mari prozatori”. Fraza conține, de fapt, dincolo de falsa acceptare supusă a etichetărilor elitiste, o omagiere a literaturii române, în care și semănătorismul, și literatura „veche” sunt părți constitutive, cu meritele și limitele lor.
Marile atuuri ale poeziei lui Grigore Vieru au fost și rămân sinceritatea durută, simplitatea izvorâtă din profunzime, „lirismul pur, de esență baladescă, muzicală, convertită în clamoare mesianică, în îndemn etic și chiar în imprecație satirică” (acad. Mihai Cimpoi). Critica onestă a izbutit să-i așeze lirica într-unul din primele rafturi ale bibliotecii sufletului românesc, dar rămâne un capitol al operei lui Vieru aproape necartografiat și prea puțin luat în seamă: aforismul, considerat „un roman de un rând” (Sukhovorov), ori (Wikipedia) „o cale de comunicare cu cititorul mai rapidă decât filosofia sau poezia”. Sunt rodul unor „mii de nopți nedormite; am ajuns să mă uit la somn ca la un străin”, pentru cristalizarea în formule sintetice a unei experiențe izvorâte „din suferință și din înțelegerea că viața nu-i o joacă”. Poetul detaliază: „Trei mari izvoare – poezia, filosofia și experiența de viață – se vor uni într-unul singur când hotărăsc să nască perla unui aforism”.
Am mai încercat să atrag atenția asupra miilor de aforisme ce constituie un capitol la fel de solid și de inspirat ca însăși poezia lui Vieru. Fără prea mult succes, câtă vreme văd și se vede că rămâne ascuns într-o paranteză, fiind considerat poate doar un exercițiu adjuvant în atelierul poetului, punct nedeclarat de pornire al cutărui vers. Au, însă, valoare în sine și-s comparabile cu aforistica izbutită de condeie prestigioase, nu numai ale literelor române. Iată: „Dac-ar fi în stare, mortul s-ar șterge de sărutul multora”, „Gloria greșită ține atât cât ține vremea greșită”, „Dacă semeni o slovă și nu răsare nimic, ori cuvântul e sec, ori pământul”, „Există două feluri de curaj – unul de a face prea multe în viață, stârnind invidia celorlalți, altul de a nu face nimic, stârnind disprețul public”, „Ferice de acei care grăiesc singuri, au cu cine vorbi”, „Dacă vrei ca lumea să-ți stea la picioare, urcă pe cruce”, „Putința de a aprinde lumânarea de la flacăra unui trandafir – iată ce este poezia”, „Întâi n-are naționalitate prostia, apoi boala, și pe urmă, capodopera”, „Fudul mortul, fudulă și crucea”, „Trăiesc unii în faldurii călduți ai steagului ca păduchii în bata pantalonilor”, „Umbra este lumina care s-a răcit”, „Gloria se înalță ca iedera – dacă are pe ce”…
Mă opresc aici: sunt sute și mii de aforisme, mai toate meritând citate. Nu înainte de a menționa câteva dintre cele dedicate Limbii Române (totdeauna ortografiată cu majuscule): „Se pare că întreaga natură a trudit la zidirea Limbii Române”, „Toate zilele mele izvorăsc și se înalță din adâncul și din puterea Limbii Române”, „Dreptatea mea cea dintâi este Limba Română, în care lucrează iubirea lui Dumnezeu”, „Privește în ochii Limbii Române până când te va recunoaște și va izbucni în plâns”, „Două lucruri am întâlnit pe lumea asta croite cu adevărat până la capăt – Biblia și Limba Română”. Mă întreb cum ar arăta aforismele lui Grigore Vieru adunate într-o carte ilustrată de un desenator cu har – de pildă, Ciosu. Adevărat eveniment editorial!