Weekendul sportiv sucevean a avut două mari puncte de interes: meciul de fotbal cu Dinamo și semifinala de cupă europeană la handbal cu elvețienii.
Un eșec și o victorie, acesta ar fi bilanțul brut. Disecând puțin intrăm pe terenul care „face diferența”, acela al altitudinii față de joc, de sport, de viață în general
Iată cum am perceput eu cele două întâmplări sportive în ordine cronologică. Mai întâi, pe la orele prânzului, o echipă de fotbal care dă să tragă foloase (adică să supraviețuiască în pe deplin onorabila divizie secundă) mai mult din sărăcia și/sau neputința altora a abordat un joc, care în urmă au două săptămâni ar fi fost pe viață și pe moarte, cam în dorul lelii. Deși nu știu exact ce înseamnă expresia asta, ea reflectă, gândesc eu, deplina lehamite pe care am văzut-o în jocul nostru, cât a fost partida de lungă. De ce oare? Păi, cu câtă minte am, îmi zic că băieții s-or fi văzut cu sacii în căruță după ejectarea Progresului, ba i-or fi văzut sub ei în clasament și pe amărâții ăia de la Bacău și și-au spus că treaba-i gata: hai să ne odihnim, că mult am mai muncit noi sezonul acesta (trec peste amănuntul deloc nesemnificativ, că în urmă cu o săptămână, după cum mi-a dovedit –cu acte!- președintele Moldovan, vreo 8-10 dintre ei își mai luaseră “liber” de la echipă, dacă tot primiseră primele de Paște în avans)! Ceea ce mă face să le amintesc că ei nu joacă fotbal pe prime, fie ele și de Paște, ori pentru a se lăuda că au un loc de muncă, ci pentru noi. Pentru spectatori, adică. Iar noi acceptăm că nici unul din ei nu e Messi, dar nu acceptăm indolența. Vedeți ce simplu e?
Dincolo, la handbal, lucrurile stau taman invers: o mână de oameni care-și dau duhul pe teren la fiecare fază. Care greșesc, uneori mai des și mai grav decât ne-am aștepta. Dar pe care, când greșesc, se vede că-i doare inima, nu în…. Iar exemplul absolut e Leo Bibirig: când stătea pe bancă, jocul se rupea. Cu el în teren, totul se schimba în bine. Și-ar fi dorit, evident, să fie permanent în teren. Vârsta e cea care nu-i dă voie. Dar sunt convins că dacă am avea măcar 15 minute un Bibirig în echipa de fotbal, ne-am putea bate la promovare. Transferați-l măcar după returul din Elveția! E singura noastră șansă.
