De mai multe ori până acum i-am avertizat pe tinerii jurnaliști că presa e o lume a efemerității absolute.
Cine mai ține minte azi bătălia pe viață și pe moarte dusă de Evenimentul zilei între 1992-1996 pentru căderea lui Ion Iliescu și înlocuirea sa cu Emil Constantinescu? Cine mai ține minte ce a însemnat apariția amărâtului de post independent Soti într-o Românie dominată sufocant de TVR-ul fesenist? Sau de legendara campanie dusă de România liberă a lui Petre Mihai Băcanu cu întrebarea: Ce-ai făcut în ultimii cinci ani?
Poate că din conștiința acestei efemerități a presei nu mai pun azi atâta patimă în comentarea scenei politice și privesc amuzat pasiunea pe care mai tinerii confrați o conferă scrisului lor despre politică, iluzionându-se că va rămâne ceva în urma lor.
De această efemeritate a presei m-am convins încă o dată citind munții de texte dedicați morții lui Michael Jackson. Puțini, foarte puțini s-au dus la Bibliotecă pentru a vedea în arhive ce scriau ziarele din 1992 despre concertul lui Michael Jackson. Cu o singură excepție (Cotidianul și nu Evenimentul Zilei) ziarele nu s-au concentrat pe poziția Evenimentului Zilei din 1992 față de concertul lui Michael Jackson. Picat între cele două tururi de scrutin la prezidențialele din 1992, concertul lui Michael Jackson a fost identificat de Evenimentul Zilei drept o manevră electorală în favoarea candidatului Ion Iliescu.
În articolul din Cotidianul se poate citi la un moment dat că la concertul de pe stadion, Ion Cristoiu, directorul Evenimentului Zilei, i-a dat un scaun lui Emil Constantinescu.
Cine nu cunoaște momentul istoric de atunci s-ar putea întreba de ce a consemnat Evenimentul zilei din 1992 (de unde au luat informațiile cei de la Cotidianul) faptul că Ion Cristoiu i-a dat un scaun lui Emil Constantinescu. Și-și va imagina, poate, că eram atât de paranoia încât am lăsat să apară un text în care se vorbea că i-am dat un scaun unui cetățean.
Realitatea stă în felul următor.
I-am dat lui Emil Constantinescu nu un scaun, ci scaunul pe care ședeam eu. Și, după aceea, am rămas în picioare lângă Emil Constantinescu. La ora concertului, candidatul Opoziției, Emil Constantinescu, era un perdant sigur. Fiind însă candidatul Opoziției și prin asta, principalul adversar al lui Ion Iliescu, normal ar fi fost ca Emil Constantinescu să beneficieze ca spectator la concert de un minim de atenție din partea organizatorilor.
N-a fost așa.
În timp ce președintele în exercițiu beneficia de toate onorurile, bietul Emil Constantinescu n-avea nici măcar un scaun pe care să stea. L-am văzut umblând prin partea de stadion unde aveam locuri noi, ziariștii, și i-am dat scaunul meu.
Într-un gest politic ostentativ.
N-am scris aceste rânduri pentru a mă grozăvi ce făceam eu în vremuri de mult apuse, ci pentru a semnala un adevăr important azi, în 2009:
Au trecut de atunci 17 ani.
Deși liderii Opoziției ar găsi azi un scaun la un concert Michael Jackson (fie și pentru că au fost și ei la putere și i-a văzut lumea la televizor), Opoziția e tratată în continuare de presă, de oficialități, de opinia publică, drept o paria.
Încrâncenarea cu care politicienii se țin de putere își are rădăcina și în această realitate tipic românească: Opoziția nu e o instituție la fel de importantă ca și Puterea. O dată ajuns în Opoziție, te ia dracu’. Amicii te părăsesc, presa te umilește, puterea te târăște pe la DNA.
România va ajunge cu adevărat o țară europeană doar în clipa când cel căzut, până atunci lingușit, va fi tratat cu deosebit respect.
