Bestial!

Am fost și eu acolo. La Romexpo. În ultima zi a B’estival-ului, evident pentru a-l vedea la lucru pe domnul Vincent Damon Furnier (nu vă mirați prea tare!, ăsta-i numele adevărat al lui Alice Cooper). …Și dacă tot eram pe acolo, trebuia văzut și domnul Brian Hugh Warner – iar nu știți despre cine vorbesc! – adică pe Marilyn Manson, al cărui nume de scenă vine din asocierea ciudată de nume dintre Marilyn Monroe (o victimă a incipientei pop-culture la vremea aceea) și celebrul asasin Charles Manson, autorul masacrului din Bel Air, din 1968, parcă, printre victime numărându-se și Sharon Tate, soția regizorului Romann Polanski. Cred că la ora 13, alaltăieri, la Romexpo erau 45 de grade… iar la orele 15-16, peste 50!, betonul încingându-se ca în iadul pe care-l evocă în show-urile lor și Alice și Marilyn. Am văzut, așadar, la lucru, începând cu ora 14, fel de fel de grupuri, pentru toate gusturile, începând cu „Neo” din Ungaria (un rhythm’n’blues aproape clasic) și cu niște raggae olandez (din colonii, of course!) cântat de „Trackaddicts”, între ei fiind plasată penibila trupă românească OCS (Omul cu șobolani, adică). Ne-au asurzit apoi Zdob și Zdub cu horele lor, a urmat un „Santana” de Belgia (Gabriel Rios – rezonabil) și istericele „Chicks on Speed” – ultrasunete punctate cu „ciocane” și țiuituri din platane, apoi au venit „greii”: „Wu-Tang Clan”, hip-hoperii care ne-au delectat cu „mother fuckers” și orice altceva asociat tot cu „fuck” (cui îi place, să fie sănătos!) și, în sfârșit, desertul: Alice Cooper, legendă între legende, într-un spectacol fulminant, în care a cântat tot ce era știut (de la „Billion Dollar Babies” și „Eighteen”, până la „School’s Out” – lăsat de închidere – și „Poison”, cântată la bis, într-o atmosferă realmente incendiară, cu vreo 20.000 de oameni uluindu-l pe Cooper care n-ar fi bănuit vreodată că în România îi sunt cunoscute hit-urile vers cu vers!) plus piese din ultimul album „Dirty Diamonds”. Deși înainte de concert declarase că „va curge sânge” dacă pe aceeași scenă apar și el și Manson, a căzut chiar la piesa a doua din show, când Manson a venit alături de maestrul și idolul său. La „schimburi culturale”, peste vreo două ore, s-a dus și Alice peste Manson, fanii ambilor intrând în trepidații o dată în plus! Revin la Cooper: am văzut un „spectacol în spectacol”, de o perfecțiune greu imaginabilă, cu teatru, balet, scene horror (femeie înjunghiată, copil cu craniul zdrobit cu ciocanul, într-un cărucior prevăzut cu microfon pe mâner!) culminând cu aceea în care „odiosul asasin” este… nu, nu ghilotinat, cum știam cu toții că se întâmpla până acum în show-ul său, cu spânzurat: ditamai spânzurătoarea e adusă pe scenă, călăii sunt echipați ca la carte, iar Alice Cooper iese din scenă atârnând, cât se poate de natural, în ștreang! Sunet impecabil, o condiție fizică uluitoare, vocea ca-n tinerețe, instrumentiști de nota 10 în jurul lui. O nebunie de show care a demonstrat o dată în plus că legendele născute în perioada 1968-1973 sunt în plină putere și că muzica lor este cu adevărat veșnică. Prin comparație cu maestrul Cooper, discipolul Manson mai are încă de lucrat, măcar la capitolul originalitate, „poveștile” sale de pe scenă, atunci când nu erau copii ale acelora văzute deja la Cooper, fiind ori mult mai agresive și, uneori, de-a dreptul obscene (scena cu repriza de onanism – ce-i drept, mimat, dar cu pantalonii în vine – fiind de o vulgaritate extremă!). peste toate însă, o voce excepțională și o preocupare pentru show care îl fac pe Manson o apariție remarcabilă. Și la el, instrumentiștii sunt uluitori, chitariștii în special (la tobe, parcă la Cooper era un meșter și mai bun) susținând niște solo-uri nebune. Una peste alta, a fost un B’estival bestial, ale cărui afecte le aștept în timp, în sensul că poate și muzicienii români vor pricepe că Muzica e altceva decât ceea ce fac cei mai mulți dintre ei, începând, dacă vreți, de la prezența pe scenă, acolo unde nu te sui tot cu blugii și adidașii în care ai venit cu autobuzul sau autoturismul. O chestie de respect elementar față de spectatorii care, ca mine alaltăieri, stau câte 12 ore în picioare, pe o căldură de 50 de grade. Iar spectatorul român, văzând că Muzica poate fi și altfel, poate va deveni cândva mai exigent. Atât. Țineți-vă bine: săptămâna viitoare, tot aici, cronica spectacolului altei mărimi, Robert Plant!