O editură harnică din Ploiești (!) începe să-și merite numele: „Elit”.A izbutit să rămână de ani buni în peisajul cultural românesc tipărind puține ciurucuri de scandal; operând cu precădere în perimetrul a ceea ce numim „istoria recentă”, a trimis în librării lucrări de referință, pe care oricine și le-ar dori în bibliotecă: cartea doctorul personal al lui Mao, Liu Zhisui, jurnalele lui Goebbels, Ciano, Halder, amintirile Svetlanei Aliluieva, cercetări asupra destinelor celui de al III-lea și al IV-lea (prezumtiv) Reich ș.m.a. O recentă apariție (Amy Knight, „Beria – o mitologie a crimei”) își propune să răspundă la întrebarea „cine a fost cu adevărat Beria, care a fost locul lui în istorie”. Răspunsul nu-i chiar simplu și, pentru a-l formula, autorul a avut nevoie de peste 300 de pagini tixite de documente, parte cunoscute, parte inedite. În mare, imaginea asasinului a milioane de ruși n-are nici cum și nici de ce să fie despărțită de sintagma „criminal sângeros” ce l-a definit și-l va defini în veci. Este, însă, revelat mecanismul intim al terorii și se propun corecturi de imagine, fie prin negarea unor acuze, fie prin recurgerea la nuanțări adesea surprinzătoare. Prin 1953, posesorii Marii Enciclopedii Sovietice au primit prin poștă un text despre Marea Bering, odată cu sfatul imperativ să-l lipească tot la litera B, peste articolul dedicat lui Beria.
Se încerca aneantizarea unui personaj care, în pofida oricăror astfel de strădanii, nu poate fi scos dintr-o istorie pe care a marcat-o ca nimeni altul. După cum s-a văzut, nu numai în dictaturi (URSS), ci și în democrații (USA), șefii Securității sunt sortiți să ajungă președinți ai statului, așa că Beria părea prin tradiție destinat să-l moștenească pe Stalin. Așa cum rezultă surprinzător din cartea lui Amy Knight, contrar tuturor opiniilor adânc încetățenite, o astfel de preluare a puterii ar fi fost… benefică pentru „închisoarea popoarelor”: Beria nu era atins de paranoia lui Stalin și, fiind dotat nu numai cu cea mai exactă cunoaștere a realităților țării, ci și cu o inteligență remarcabilă, s-a postat, după moartea „tătucului”, pe poziții înoitoare, militând pentru destindere internă și în relațiile internaționale, pentru curmarea abuzurilor și adoptarea unor reforme democratice. A fost prea târziu pentru repararea propriei imagini și, probabil, prea devreme pentru o Rusie încă năucită de teroare. Hrușciov și-a luat inima în dinți, a obținut ajutorul capilor armatei și, cu toții dârdâind de frică, izbutesc, până la urmă, să-l aresteze pe Beria.
De aici începe partea cea mai interesantă a cărții, fiindcă despre ororile perioadei s-a scris, până acum, o întreagă bibliotecă, dar despre sfârșitul lui Beria nu circulă decât zvonuri și legende. Nimeni nu știe sigur dacă, într-adevăr, a fost judecat și a existat un proces; se bănuiește că a fost împușcat cu 5-6 luni înaintea pronunțării sentinței, iar mecanismul juridic pus în operă de Hrușciov abia acum este deplin revelat. Cum toate s-au petrecut înainte de Congresul XX și de demascarea crimelor lui Stalin (multe înfăptuite cu consistenta contribuție a lui Beria), procurorii n-aveau cum să facă uz de însăși esența reală a acuzării, așa că a fost nevoie să se născocească învinuiri de… spionaj, de sabotare a agriculturii (!) și alte astfel de născociri, după un model utilizat chiar de Beria în instrumentarea proceselor staliniste: acuzare prestabilită, acuzatul urmează să recunoască.
A fost „judecat” de o Comisie Specială metamorfozată în tribunal politic, având o componență în afara oricăror norme juridice: nici tribunal militar, nici tribunal civil, ci „un grup de tovarăși” aleși în primul rând pentru ostilitatea față de acuzat. Generalul Moskalenko, cel care, de fapt, a instrumentat cauza, interogându-l luni în șir pe Beria, a făcut parte… dintre judecători, ceea ce sfidează orice normă de drept. Se vede clar că a fost vorba de o răfuială acutizată de lupta pentru putere în delicatul și primejdiosul moment al preluării moștenirii lui Stalin. Oricum, Beria a avut parte de ceea ce merita, și, mai ales, exact în condițiile și după regulile stabilite chiar de el. Ce lecție a istoriei!
