BERCHIȘEȘTI. Satul inconfundabilului cărturar bucovinean Procopie Jitariu, pe care l-am descoperit, recent, și readus în memoria locurilor datorită prieteniei lui Viorel Varvaroi, are rădăcini străvechi, în vremea ocupației tătare asupra Moldovei, când, în apropierea castrului tătar de la „Ymor (Homor) filius Molda” (confluența Repedei cu Valea, deci a Humorului cu Moldova, cum nota un călugăr italian, în 1286), își întremase sălașul, pe locul numit, astăzi, Seliștea, câțiva tătari agricultori, conduși de Berkîș. Tătarii aceia au fost spulberați de vremuri, dar numele cneazului a rămas, așa cum a rămas și numele altui tătar, Kutlu-Buga (Bourul Norocos), în toponimul Cătlăbuga, dar și în Ciuca-Buga din urătură. Oricum, pe moșia întinsă a actualului sat Berchișești au trăit și români, și ei deveniți, peste vremuri, doar toponime, memoria locurilor înveșnicind nume precum cele ale lui Goga, Hasniș, Vlașin, Lupoaia (văduva lui Lupu), Boldea sau Todereștii.
Dincolo de legendă și de dreptul nostru la imaginație, stă documentul. Nu un început, ci o confirmare a ceea ce exista și care, după întemeierea statului feudal al Moldovei, consemnează doar schimbările regimurilor de proprietate, menționând, uneori, și o hotarnică, așa cum s-a întâmplat, în 13 septembrie 1473, când Ștefan cel Mare confirma lui „Corlat ocinile sale, satul Berchișești pe râul Moldova, ținutul Sucevii, o topliță cu moară pe ea și poiana Muncelului, cu mănăstirea ce se afla acolo”. Nu mai reproduc hotarnica, pentru că a făcut-o, cu o teribilă pasiune a amănuntului explicat, Procopie Jitariu, cărturarul care a făcut parte din comitetul executiv al Societății pentru cultură și literatură română în Bucovina până în 1946, când toate cele care meritau să dureze au fost spulberate.
Din 11 aprilie 1533, când Corlat vinde Berchișeștii lui Petru Rareș, pentru 480 zloți tătărești, iar voievodul dăruiește satul mănăstirii Moldovița, încep veacurile neguroase, bântuite de certurile pentru pământ între călugării de la Moldovița și cei de la Voroneț. Tocmai de asta, în 1783-1786, când averile mănăstirești au fost secularizate și din ele s-au constituit pădurile, izlazurile și fânețele obștești, sătenii beneficiind și de o primă reformă agrară, fiind împroprietăriți cu exact suprafețele de pământ pe care le aveau în lucru, berchișeștenii au săpat șanțuri adânci, întărite cu palisade de lemn, în jurul moșiei lor, gândind să le apere pentru totdeauna de lăcomia călugărească. Dar și întâmplarea aceasta e povestită în amănunt de Procopie Jitariu, în monografia folclorică a satului bucovinean, pe care a închina-o satului natal, satului veșniciei sale.
Recensământul lui Rumeanțev[1], din 1772-1773, înregistrează la Bercheșeștii, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „23 – toată suma caselor”, însemnând 5 femei sărace, 3 panțiri isprăvnicești și 15 birnici.
În 1774 și în 1775, satul Berchișești din Ocolul Moldovenesc avea 1 popă și 25 țărani, toți emigranți transilvăneni, numărul familiilor ajungând, în 1784, la 63.
La Berchișești s-au stabilit vornicul Vasile HORGA (venit din Leșu Ilvei, în 1764), vatamanul Cristian NEGRU (Rușii Bârgăului, 1773), Lupu Rusu (St. George, 1761), Simion Ionaș, Filimon Boian, Ion a lui George, Petru Onigă, Mihail Andriaș, Mihai Anton, Gavril Onigă, Nicolae Boeriu, Tanasă Onigă, Vasile Buzdoaie, Ion Călugărul, Ion Cărbune, Teodor Ianuș (plugari din St. George, 1765), Lupu Ungurean (plugar din St. Iacob, 1765), Maria Gavrileana (St. George, 1773), Ion Coruz (St. Iosif, 1772), Gavril Boeriu (Lunca Vinului, 1763), Gavril Țăran (Ilva Mică, 1765), Ștefan a Popei (Ilva Mică, 1774), Manole Muntean (Boian, 1771), Savu Muhai (Budacul Mic, 1772), Gavril Pușcariu, văduva Nastasia Gligoraș (Sân Gieorgiu, 1763), Teodor Rusu, a lui Andrieș, a lui Ștefan, Ion Bloțiu, Teodor Ștefan, Axentie Buga (Sân Gieorgiu, 1765), Ștefan Alboiță (Sân Gieorgiu, 1773), Axente Moldovan (Periș, 1768), Constantin Moldovan (Beclean, 1772), Mihai Molnar (Moiseiu, 1775) și țiganul Toader Borghean (Bârgău, 1777).
[1] ACAD. ȘT. RSS MOLD., Moldovaîn epoca feudalismului, VII, I, Chișinău 1975, p. 345