Fuga lui Omar Hayssam, de sub nasul autorităților române și probabil cu concursul lor (conștient sau nu), reprezintă prima înfrângere majoră a României în celebra “luptă împotriva terorismului”. Foarte aprigi în a prinde un smucit care dorea să arunce Timișoara în aer folosindu-se de o Dacie și de două butelii de aragaz, noi – mai bine spus, acele instituții ale statului pe care noi le mandatăm cu datoria de a ne asigura securitatea – ne-am dovedit incapabili să împiedicăm fuga din țară a unui individ care ne-a înșelat în toate felurile posibile: ba că e garantul eliberării ziariștilor din Irak, ba că e un comerciant lipsit de scrupule care vrea să tragă o țeapă, ba că e un om pe moarte, cu metastaze peste tot, ba că e plecat în vacanță în clinici naturiste din Carpați, ba că-și crește copiii prin multiplele domicilii din București, ba că e el, ba că e șoferul lui, ba că a fugit cu berbecuții, ba că a plecat cu o mașină de corp diplomatic ș.a.m.d. Adevărații berbeci nu erau cei transportați pe mare, ci chiar noi, credulii.
Nici măcar un naiv nu mai crede azi că Omar Hayssam era doar unul dintre mulții cetățeni arabi pripășiți la noi după 1990 (cu stagii anterioare, cei mai mulți). Toată logica acestor recente evenimente – în măsura în care există vreuna – conduce spre ideea că O.M. a fost puternic conectat la acea încrengătură discretă pe care o numim în mod curent servicii secrete. Destul de bine familiarizat cu vechea Securitate comunistă și foarte probabil aflat într-o solidă simbioză și cu SRI, Hayssam a recurs finalmente la armele pe care pregătirea sa de până atunci le presupunea: atât banii – de care s-a făcut mare caz –, și mai ales relațiile cu serviciile și cu lumea politicii, tehnicile de intoxicare și baloanele aburitoare lansate din când în când, prin intermediul familiei, avocaților sau unor jurnaliști fie prostiți, fie complici. Putem reciti ziarele ultimului an: vom vedea cum, treptat, o perdea de fum s-a creat în jurul acestui personaj căruia, la un moment dat, toată lumea îi aștepta moartea – ba chiar unii chiar îi deplângeau în avans dispariția, temându-se că astfel nu vom mai afla nimic! Ei bine, iată că Omar Hayssam n-a murit, dar noi tot nu vom afla mare lucru – pentru că el a dispărut lejer, acum o săptămână, chiar la adăpostul acelei perdele la a cărei împletire, prin credulitate, am participat cu toții.
Când spun “toții”, mă refer inclusiv la cei trei șefi demisionari ai serviciilor secrete. Oare ei chiar conduc sistemul? Sau sunt doar măștile în spatele cărora indivizi mult mai redutabili, dar anonimi, fac în continuare jocuri de felul celui în care Omar Hayssam a fost un pion retras la vreme?
