Benzină din benzină

Frig în sfârșit. Așa cum trebuie să fie într-o iarnă normală. Dezastru peste țară. Ca întotdeauna când se schimbă vremea. Sate întregi au rămas fără curent. Sigur că și pe drumuri a fost iadul. Unii au stat blocați în mașini. Suntem la mâna Naturii. Chiar nu avem ce face. Doar ne alimentăm fatalismul și sperăm că îndată vine primăvara. Si totul se schimbă. În alte rele. Că încep inundațiile și alunecările de teren. Toate astea sunt subiecte de știri. De făcut audiență și de manipulat pe oricine.
Gerul ăsta nu putea ocoli rabla cu care mă deplasez. Ca orice șofer trecut prin multe sunt echipat cu fire pentru primit sau dat curent. Le păstrez cu sfințenie în mașină chiar și pe timp de vară. Dau la cheie. O dată. De două ori. De trei ori. Degeaba. Nu-mi permit să omor bateria. Trag de maneta care controlează deschiderea capotei. Degeaba. A înghețat și asta. Mișto iarnă. Ca pe vremuri când aveam o Dacie și în fiecare dimineață o asamblam.
Mă dau jos și trag un șut în cauciucuri. Dacă nici așa nu funcționează, chiar nu știu ce să mai fac. Mi-am epuizat cunoștințele de mecanică. Trag din nou de manetă. Nicio mișcare. Mă enervez și apăs pe capotă. O mișc în toate direcțiile. Într-un final se deschide. Bucuria mea nu are margini. Motorul vede lumina. Ochii mei de vultur reperează imediat bateria. Trag de borne. Se mișcă. Probabil nu se face contactul cum trebuie. Remediez. Prevăzător, nu las totuși capota. Dau din nou la cheie. De data asta nu se mai aude niciun zgomot. Am remediat pe naiba. Se pare că mă depășește situația. Sun la câțiva prieteni. Găsesc pe unul milos și disponibil.
Apare. Omul e profesionist. Are în portbagaj ceva ce eu nu am avut vreodată. O trusă de scule. E o plăcere să-l privești. În câteva minute strânge bornele. Îmi face semn să încerc. Motorul se învârte. Doar că nu are compresie suficientă sau forță sau zile să mai pornească singur. Nu e nimic. Avem fire pentru curent. Țineți minte. Roșul se pune la plus. Negrul la minus. V-ați prins? Dăm drumul la treabă. Totul merge bine. Pornesc hârbul. Încântarea mea nu are margini.
Mă uit atent în jur. Alte capote ridicate. Generos cum sunt, dau curent la toată lumea. Lumină din lumină. Benzină din benzină. Pornesc la drum. Mai mult din curiozitate decât din treburi urgente. Chiar vreau să văd cum se descurcă autoritățile. De data asta chiar tac naibii din gură. Se circulă. În condiții de iarnă, dar se poate conduce. Mai greu cu parcările. Drumul în schimb e practicabil. Mai aluneci pe la curbe, dar asta e.
Pe străzile de printre blocuri e dezastru. E și normal într-un fel. Câte utilaje să ai? Câți oameni dispuși să dea la lopată? Pe vremuri mai ieșea lumea. Erau șefi de bloc ai naibii. Program obligatoriu de muncă voluntară. Să fie frumos la scară. Acum, cu populația îmbătrânită și cu generația tânără care caută pe smartfon aplicații de deszăpezit, nu poți face mare lucru. Să spunem mersi că avem și atât.
Normal, pe gerul cel mai puternic, crapă conductele. Să stai să îngheți în casă. Dar, deh, tu ești racordat la sistemul centralizat. Statul are grijă de tine. Cică. Să te jumulească. În rest trebuie să te descurci singur. Cu zăpada, cu gheața, cu căldura, cu apa, cu siguranța, cu școala, cu spitalul, cu curentul electric.
Meditez la toate astea în timp ce încerc din răsputeri să parchez. Mă duc la o consultație la domiciliu. Trec printr-un morman de zăpadă. Motorul se oprește. Mașina a rămas blocată. Nu e nimic. Când mă întorc voi da la lopată. Nu pot să nu gândesc ce s-ar întâmpla dacă ar fi nevoie ca o mașină de pompieri să intre pe aici la un eventual incendiu. Așa-i că ard toți ca șobolanii?
Lasă că are Cel de Sus grijă. Îndată dă cu primăvară.