BENIA. Vatra lui Duma Benea, tatăl Ilincăi, amintită, în 15 martie 1490, pe hotarul braniștii mănăstirii Putna („apoi la casa lui Benea, și apoi iarăși pe obcină la Arsuri și, pe obcină, la Dealul lui Timotei și, pe obcină, la Runcul lui Berchez”), a fost, până după anul 1800, o risipire de case ale câmpulungenilor pe coamele munților.
Braniște bine definită a mănăstirii Putna („braniștea Benia și obcina până la poiana lui Ivan, la Făgețăi” – e vorba de toponimul din Dorna Candreni, nu de cel din Breaza), cuprinsă în hotarnica lui Ștefan Rareș, din 9 august 1551, satul Benia, de pe apa Moldovei, va intra în colecția de documente câmpulungene abia în 23 martie 1792, când Gligorie și Timofte Sărghie din Benia cumpără, cu 220 lei, „o parte din moșia Benia, pe care o au moștenire… Ștefan și Gavril”, fiii lui Ioniță Șandru, de la bunicul lor, popa Gavril.
Ioniță Șandru trăia la Câmpulung, deși își înzestrase copiii și păstra și alte moșii pentru sine în Benia, dovadă fiind tranzacția din 15 mai 1802, prin care el zălogește, pe timp de 10 ani, pentru un împrumut de 122 lei, moșia lui din Benia, care se mărginea „cu apa Moldovei și cu moșia lui Nicolae, popa din Sadova”, aceluiași Gligorie (Grigorie, în acest document) Sărghe. După câțiva ani, în 1 ianuarie 1807, Ioniță Șandru va vinde moșia zălogită creditorului Grigorie Sărghe din Benia, în document Benia fiind considerată ca parte a comunei Fundu Moldovei.
Iată, deci, dovada că satul Benia își poate revendica istoria atestată începând din 14 aprilie 1411, data atestării Câmpulungului, pentru că, în fond, Benia este unul dintre satele câmpulungene, mai întâi ca moșie directă a câmpulungenilor, apoi prin „intermediarii” lor urmași din Sadova și din Fundu Moldovei.
În 26 februarie 1813, alți câmpulungeni, Andrei și Ioana Mândrilă, vând lui Mihai Pîntiul (Pinte, Pintea) din Benia o grădină în Benia, pentru 200 lei.
Colonizarea masivă cu huțani, începută de mănăstirea Putna, în 20 mai 1762, cu „niște ruși din Putila” și continuată, sub stăpânire austriacă, până în 1818, când se înființează comuna Breaza, amestecă neamurile și la Benia. Astfel, în 1 noiembrie 1838, surorile Ileana Porcuțan și Marian Andronic vând tatălui lor, Grigori Droniuc din Benia, 2 fălci și 16 prăjini de moșie, primite zestre, pentru „8 lei bani de argint, 5 lâni întregi, 3 lei, 20 heleri, 2 mițe, 24 heleri, care, legându-se în bani, fac 11 florini și 44 heleri”, plus o juncă pentru Ileana și 12 florini și 48 heleri, bani de argint, pentru Maria.
În 1839, Gavril și Axinia Butnaru vând huțanului Neculai a lui Vasile Droniuc din Breaza o bucată de moșie în Benia, „peste deal, lângă apa Moldovii”, în suprafață de 2 fălci și 40 prăjini, pentru 64 lei, bani de argint.
În 1 mai 1840, Gheorghe Sărghie din Breaza cumpără „un vad de moară, la starea locului, unde se numește părăul Benei”, de la Vasile Florea, din… Ilișești, vad moștenit de Florea de la socrul său, preotul Vasile Șandru din Fundu Moldovei.
În 3 noiembrie 1840, câmpulungenii Nicolai și Nastasia Mândrilă vând huțanului Niculai a lui Vasile Droniuc (din Benia, cum e menționat de această dată), o moșie de 3 fălci și 17 prăjini, în Benia, la Răpa Roșie, lângă muntele Porșescul, pentru 200 lei, bani de argint.
Nicolae Droniuc va continua achiziționarea de moșii în Benia, în 9 iulie 1846 cumpărând, de la Simion Șandru din Fundu Moldovei, cu 196 lei și 40 creițari, o moșie de 9 fălci, mărginită de pământurile lui Vasile și Dănilă Droniuc, iar în 19 aprilie 1848, de la Grigore Șandru din Fundu Moldovei, o moșie de 3 fălci și 40 prăjini, cu 64 lei, învecinată cu pământurile lui Iuruga, Ignat, Sărghie, Simion Șandru și Grigorie Șandru.
Biserica din Benea funcționează din 1901, deservită de preotul din satul Breaza, al cărui cătun era, pe atunci, iar din 1906 funcționa, în sat, și o școală cu o clasă[1].
[1] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 61