Noapte lină de iulie. Din depărtare se aude orăcăit de broaște aflate în luna îndrăgostirii. Pe cer o lună mare și rotundă, ca o prescură coaptă. Copilul meu de trei ani, privind la lună, îmi șoptește: „uite, tata, becul lumii!”.
În acel moment, dincolo de explicații fără de nici o noimă pentru un copil, trecând peste axiomele și certitudinile lumii noastre, lăsând la o parte teoriile despre lume și viață, creația întreagă îmi pare ca o casă cu prispă de cer, în fața căreia luminează în bezna nopții „becul lumii”. Și atunci realizez faptul că noi, oamenii, zidiți de Dumnezeu atât de vremelnici și totuși veșnici, stăpânii lumii prin minte și biete furnici în calea vreunei vijelii sau tsunami, preoți ai creației și distrugători ai naturii, noi suntem zidiți pentru a umaniza lumea, pentru a o muta în noi, în inima noastră, și pentru a o purta astfel, pentru veșnicie, în Împărăția Treimii. Suntem containere mici, dar unice ale întregului univers, vase în care se poartă firea în sinteza ei valorică și sensibilă, potire ale creației în care se odihnește esențialul, chivote ale iubirii lui Dumnezeu, revărsate peste lume pentru ca noi să o culegem ca nectarul din flori și să i-o aducem sfințită prin jertfă personală, ca dar de nuntă… Lumea este zestrea noastră, primită de la Părintele ceresc, pe care sufletul-mireasă, în fiorul logodirii cu Hristos, trebuie să i-o ofere Mirelui ceresc.
Dar să intrăm în subiect. Cum adică umanizăm lumea în noi? Nu cumva e doar o figură de stil, vreo gogoriță teologală, solemnă gongoric, dar inutilă omului de fiecare zi? Păi să luăm cele mai importante realități ale vieții. Nu facem noi copii, vieți infinite în extensie spirituală, care seamănă cu noi, care duc ADN-ul nostru spiritual, moștenirea de lumină ori de întuneric a neamului nostru? Împânzim lumea – sau cel puțin așa ar trebui să facem după porunca cea dintâi a Creatorului (Creșteți și vă-nmulțiți…) – cu mici replici ale noastre, purtători ai firii noastre, cu toate bunele și relele ei.
Apoi, pe tărâm material, omul umanizează lumea din jurul său. Poporul spunea: „Omul sfințește locul”, mai bine zis omul sfânt sfințește locul, cel spurcat… Ce-și face omul cu mare râvnă în tinerețe? O casă. Aceasta îi dă sensul statorniciei, odihnei, locului în lume: „S-o așezat la casa lui”. Ori, casa este un om funcțional și material. Cum adică? Păi nu are casa ochi (ferestrele), gură (ușa). Când faci o casă, cei de la țară spun: pune-i pălăria, ia-i apa și apoi mai vezi. Deci acoperișul e un fel de cușmă, pălărie, căciulă, spuneți-i cum vreți. Unui om plecat de-acasă în sensul mental îi zici: ai probleme cu mansarda (cu capul). Într-o casă sunt locuri de cinste și de necinste, așa cum este și în trupul omenesc, colțuri închise, pe care e bine să le protejezi de ochii curioșilor, pe care trebuie să le îmbraci, acoperi, înveșmântezi.
Nu avem abilitățile altor viețuitoare, dar avem creier lăsat de Dumnezeu prin Duhul Sfânt, care ne dă puterea de a prelua întregul univers și a-l face al nostru. Nu avem viteza ghepardului, dar avem mașini, nu putem zbura cu păsările, dar ne-am construit – în minte întâi și apoi în materie – avioane (care etimologic vin de la avis – pasăre). Nu avem vederea vulturului, dar ne-am procopsit cu binocluri, microscoape, telescoape, totul cu un scop precis: de-a stăpâni lumea. Nu avem blană călduroasă, dar o împrumutăm cu nonșalanță pe a oilor. Mâncăm sistematic laptele care s-ar cuveni vițeilor, creștem animale pentru a le omorî și a le mânca.
Prin acestea, nu numai că am „infestat” – în sensul bun, sper – lumea, ci am transformat-o într-un om. Și Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că omul este un macro-cosmos, iar cosmosul este un om (anthropos) în miniatură. Omul e mai mare decât cosmosul, pentru că îl poate schimba, prin harul Duhului Sfânt, îl poate asuma în interioritatea sinelui său și îl poate jertfi pe altarul iubirii lui Dumnezeu.
De aici, cred eu, trebuie să plece orice teologie a pământului, orice eco-teologie sau mistagogie a creației. De la „omul nou” pe care îl construim în noi cu ajutorul întregului univers. Și atunci când vom îmbrățișa pământul la piept, ca pe un bebeluș, și-l vom hrăni cu laptele Duhului, atunci ne-am făcut cu adevărat datoria de părinți și de preoți ai creației lui Dumnezeu.
Pr. Ioan Valentin ISTRATI
