BECALIZAREA

Mergem către înainte, sau ne întoarcem la primitivismul „iepocii” când tot soiul de troglodiți ajungeau în posturi de decizie? De citit, în România nu se prea mai citește. Cinematograful, practic, și-a dat duhul. Cele mai multe teatre n-au spectatori. În muzică, triumfă manelele. Școala (a se vedea rezultatele simulărilor) începe a se preda, cu arme, bagaje, tradiție și pretenții. Limba română se degradează. Pe fondul acestui evident proces de aculturație, urcă în sondaje „politicieni” agresivi, agramați, tembeli și jalnici. Eventualul control psihiatric ar evidenția, neîndoielnic, cel puțin un apăsat sindrom megalomanic în cazul Becali. Și nu numai atât. Este evident delirul mistic – mai mai să credem că Dumnezeu este un angajat al lui Gigi, obligat prin fișa postului să-i presteze servicii. Becali a deprins lecția sfidării: cea mai bună apărare (o știe din fotbal) este atacul. Suburban – dar nu contează! Becali, cică, „ se distrează cu anchetatorii”, cărora, în cel mai bun caz, le oferă, gentil, autografe. Dacă-i prins cu mâța-n sac aruncă acuza hoțului ce strigă „săriți, hoții!”: n-ar fi vorba decât despre „manevre securiste, comuniste”. Securiștii și comuniștii (?) l-au determinat să treacă, în statele de plată ale echipierilor „Stelei” lefuri de 6 milioane, în vreme ce se plătesc 150 de milioane pe lună. Impozitele datorate statului? Iaca, na: Becali, nu plătește și pace! Premierul Tăriceanu ar fi pur și simplu… invidios, pentru că oierul crește în sondaje. Ancheta procurorilor? „Niște găinării d-ale lor, cu care mă distrez și eu. Mie îmi place așa ceva.” Una peste alta, sfidări asezonate cu injurii grosolane (Paler ar fi… un dobitoc!), acuze fără nici un temei, limbaj de peluza II-a. Toate ca toate – întrebarea este de ce mârlania becaliană începe tot mai mult să placă nației (vezi sondajele). Că domnia sa Becali I se consideră ,,un Reagan” român și că el ar fi unicul destinat și predestinat să conducă țara, mă rog, asta ține de delirul halucinatoriu personal; la așezământul ieșean Socola viețuiesc câțiva Napoleoni, un Mesia, o Lolobrigida și-un Gheorghiu Dej, bașca mai mulți profeți în perpetuă transă mistică. Întrebarea întrebărilor rămâne de ce acceptă românii tot circul imund, ba mai și plusează în sondaje? Am iscodit în dreapta și-n stânga, primind câteva semnificative răspunsuri (cred) sincere. Primul: Becali e… simpatic. A-l urmări pe sticla TV echivalează cu un spectacol reconfortant. N-are mamă, n-are tată, toți sunt canalii, el e Făt-frumos. Prin comparație, celelalte talk-show-uri sunt plicticoase și anodine, mai ales că (unele) obligă la efort de gândire și apelează la trimiteri culturale incomode. Orice apariție a oierului într-o emisiune TV (și-l vezi mereu, pretutindeni) aduce rating, iar ratingul este mama succesului. Nihil sine rating! O a doua explicație ar ține de imaginea unui Becali filantrop: dom’le, ăsta a construit case pentru sinistrați. Da, le-a făcut, însă mă tem că tot din calcul politic, altfel n-ar fi cărat după el cohorte de operatori TV care să-i nemurească gestul. Adevăratul filantrop face pomenile într-adevăr creștinește, în tăcere, cu bună cuviință, nu ca găina ce cotcodăcește gălăgios pe coteț după ce a izbutit să sloboadă oul. Oricum, s-a ivit și un contra-candidat incomod la titlul de as al generozității – Nati Meir. Numai că Nati dă din banii lui, în vreme ce Gigi este generos cu banii ciordiți statului (impozitele neplătite), ori storși din tranzacțiile fotbalistice incorecte, câtă vreme o cifră apare-n acte și alta-i în realitate. A treia explicație: „ăsta dă tare!” Toate nemulțumirile și frustrările și amărăciunile unui popor sărac (de fapt, sărăcit) se înmănunchează în satisfacția plesnirii guvernanților peste bot. O face și Vădim, numai că Gigi este mai direct, mai simplist, mai nesimțit și mai agramat. Nu m-ar mira („ce nu se poate, când totul se poate?”) să-l vedem și-n Parlament – ceea ce ar echivala cu o adevărată rușine națională. Oare asta merită românii și România… europeană? Dacă procesul de becalizare nu va fi stăvilit, chiar că încep să accept titlul insalubru propus cândva de Tatulici unei emisiuni TV: „Rușinea de a fi român”.