Eram într-un bar, când cu meciul dintre „Steaua” București și „Ajax” Amsterdam. Mă găseam în atmosfera aceea faină, cu spumegări de bere și entuziasm, când fotbalul nu e decât un cald pretext pentru ca oamenii să fraternizeze pe săturate. Prin nu știu care minut al partidei, când un fotbalist bucureștan a dat-o în bară, un telespectator de la bar a simțit nevoia să arunce cu ceva de pământ. A ales pentru asta telefonul meu. Dar eu tot nu m-am supărat, fiindcă dacă eram un supărăcios, stăteam acasă.
Ideea este că meciul s-a terminat cu frumoasa performanță a Stelei, iar la sfârșit un ziarist sportiv l-a invitat pe patronul Becali să comenteze, în direct la televiziune. Iar ăstuia atâta i-a trebuit, aruncându-se în oala unui delir unde erau amestecate șuturi și cornere, cu duhul sfânt, Isus Christos și fecioara Maria.
În timp ce-și deșerta sacul cu enormități, își tot arăta icoanele și crucile pe care le poartă mereu cu sine, zicând că Dumnezeu i-a pedepsit pe olandezi, fiindcă trag droguri pe nară și au gagici goale în vitrine, la Amsterdam. Spre deosebire de București, unde drogurile și gagicile nu stau în vitrine, ci mai la dos, chestie care pe Dumnezeu îl încântă.
Toți chefliii din jurul meu au rămas muți, evaporându-li-se entuziasmul cât ai zici „be-ca-li”. Un băutor de bere a zis:
– Dacă Dumnezeu există, trebuie să-l trăsnească acum, chiar acum, pe imbecilul ăsta scârbos, care face creația divină de baftă!
Lucru care, desigur, nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, lui Becali îi merge bine, tot mai bine, saltă triumfător din mandat în mandat – unul de europarlamentar, altul doar de parlamentar – în pofida unei amenințări ridicole cu mandatul de arestare.
Ceea ce nu înseamnă că Dumnezeu nu există. Însă, ca să îl citez pe scriitorul britanic Jonathan Coe, „Dumnezeu e un geniu comic, dat fiind că a creat o lume în care absolut totul este caraghios.”
Câteodată, chiar dureros de caraghios, aș nuanța eu.
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
