Bătrânul Crăciun (I)

1. Arhei sau semizei – Imaginea mitică de semizeu a Bătrânului
Crăciun oscilează între aceea a unei semidivinități arhaice și semidivinități creștinizate. Ca semidivinitate arhaică este înfățișată printr-un strămoș de o vârstă nedeterminată, pe chipul căruia timpul a încremenit – o fizionomie de mască milenară. Imaginea lui simbolică face parte inițial din galeria arheilor divini ce au instaurat a doua gerontocrație fratriarhală după modelul primei, a Fârtaților. Ca semidivinitate arhaică, decăzută din rangul și funcțiunea inițială de zeu gerontocratic, în perioada daco-romană a fost receptat și transfigurat în galeria de pseudosfinți tolerați de creștinismul primitiv, pentru că prin structura și funcțiunea lui nu tulbură, ci mai degrabă facilita înțelegerea noii religii în plină ascensiune social-istorică.
2. Caractere esențiale și etimologii contradictorii
Structura de divinitate arhaică de tip gerontocratic ne-o relevă analiza discriminatorie a caracterelor lui esențiale față de cele neesențiale, ca și funcțiunea lui predominant mitică.
Crăciun este o făptură sacră care simbolizează prin excelență tipul creator, ceea ce romanii numeau tempus factum, în care toate se făceau și desfăceau. În mitologia geto-dacă e posibil să fi fost reprezentat printr-un strămoș care simboliză echilibrul elementelor în stadiul facerii lor, a începutului procesului celor necreate și nedate în vileag. Pe pământ marchează hierofania timpului sacru în solstițiul de iarnă, a capului de an sau răstimpul dintre doi ani.
Așa se face că majoritatea celor care au căutat să explice structura personajului mitic și a caracterului divin al lui Crăciun au ajuns la etimologii care converg în semnificații temporal-creatoare.
După Ovid Densușianu, Alex Graur și Alex. Rosetti, apelativul Crăciun deriva din creatio, care în latină înseamnă naștere: nașterea naturii, transfigurată mai apoi în nașterea lui Crăciun sau din incarnationis încarnare – deci renaștere: renașterea naturii prin încarnarea lui Crăciun.
În orice caz, ipoteza denumirii latine a lui Crăciun nu justifică originea lui, care putea să fie anterioară și care, în limba dacă, putea să fi însemnat tot creatio sau ceva asemănător.
Petru Caraman, urmărind „răspândirea geografică a cuvântului Crăciun în afara granițelor etnice românești, declară că nu se găsește decât la slavii din imediata vecinătate cu romanii”. Combate teza lui Fr. Miklosich, care îl socotește „ein dunkles Wort”, de origine slava, „iar de la slavi sa-l fi împrumutat romanii”. Petru Caraman susține „ca [numele Crăciun] nu este nicidecum un termen general slav. La puținele popoare slave, unde se află atestat, apare cu totul sporadic, fiind un termen regional. Nu poate fi nici cea mai mică îndoială că locul lui de baștină este domeniul etnic românesc, – care îl cunoaște – ca termen comun pentru toate dialectele și singurul existent pentru a designa nașterea lui Christos. Afirmația aceasta ne-o întărește și felul cum se prezintă răspândirea geografică a cuvântului.
Crăciun, în afara granițelor etnice românești nu se găsește decât la slavii din imediata vecinătate cu romanii: la o parte din bulgari Kraeun (cu sensul românesc); la ucrainienii carpatici Kerecunj, atestat în expresia Kerecunj vecery (ajunul Crăciunului); la cehi Kraeun, dat de Miklosich (care nu știe de unde a fost cules, că la cehi nu există, desigur de prin părțile Slovaciei); la slovaci tot Kraeun, rar și numai la cei din est, la unguri Karaeson (forma cu un final patatelizat Karacsony), cu același sens ca și la romani. (O. Asboth susține că e împrumutat de la slavi și îl pune în legătura cu vechiul Korovun.) Deci reiese că pretutindeni cuvântul e împrumutat de la romani. La slavii toți, numele autohton al acestei sărbători [a Crăciunului] face evident parte din terminologia creștină: rus – Rosdjestva; ucrainean – Rizdvo ; polon – Boze Narodzenie; sârb, croat, sloven – Bozio; bulgar – Bozik; ceh – Vanoce ; slovac – Vianoce. Faptul că slavii nu au un nume comun la sărbătoarea Crăciunului, deși terminologia creștină este în general comună la ei, dă loc la presupunerea că, mai înainte de a-și fi creat fiecare popor slav un termen special, va fi existat un altul comun, însă fără răspândire generală în masele slave, pe care-l vor fi împrumutat de la un popor ce era creștin cu mult înainte, dar care cu vremea va fi căzut în uitare. Acest termen a putut fi chiar romanul Crăciun, rămas azi numai la slavii învecinați, fiindcă acolo se menținea încă legătura cu centrul lui de răspândire”.
– Moș Crăciun, persoană mitică
E. Qabej atrage atenția că la albanezi numele de Crăciun vine de la o buturuga numită crencia care se aprinde de sărbătoarea Crăciunului ca sărbătoare a natalității lui Iisus .
Mitul arhaic al unui cioban zeu-moș este transfigurat în mitul unui cioban demonic care refuză să primească pe fecioara Maria să nască în staulul lui. Soția lui Crăciun o primește într-ascuns și moșește pe Iisus, faptă pentru care Crăciun îi taie mâinile iar Fecioara Maria îi lipește mâinile la loc. Minunea îl convertește pe Crăciun la creștinism (încă nedefinit la acea dată în istoria religiilor).
De bucurie că nevasta sa a scăpat de pedeapsa lui necugetată, Crăciun aprinde un rug din cioate de brad în curtea lui și joacă hora cu toate slugile lui. După joc împarte Fecioarei Maria daruri păstorești (lapte, caș, urdă, smântână pentru ea și copil. De aici transfigurarea lui moș Crăciun într-un sfânt care aduce de ziua nașterii lui Iisus daruri copiilor, obicei care se suprapune cu amintirea darurilor pe care, după legenda evanghelică, le aduceau regii-magi în staul noului Mesia. Moș Crăciun, persoana mitică anterioară creștinismului primitiv în Dacia, transsimbolizează în versiune mitologică creștină pe cei trei magi.
Cântecele de bucurie adresate de slugile lui Crăciun cu prilejul minunii lipirii mâinilor bunei lor stăpâne Crăciuneasa s-au transformat în colinde ce glorifică în mitologia creștină nașterea lui Iisus.
Cercetări comparativ-istorice au fost întreprinse asupra conținuturilor și expresiei între colindele de Crăciun și imnurile vedice. Cercetătorul lor a ajuns la concluzia ca în colindele străvechi daco-romane s-au introdus elemente creștine în ultimele trei secole ale erei noastre. După dansul, „cuvintele de substrat din colind dezvăluie străveehimea lor”. El se referă la cuvintele din introducere sau din refrenele unor colinde de Crăciun: „C-așa-i legea din bătrâni,/ din bătrâni, din oameni buni,/ Să se dea la sânt Crăciun/ un colac și-un vânat bun … „.
Colindul românesc seamănă, în această privință, în ansamblul lui, cu daharma indiană (adică cu legea nescrisă indiană), recitata în public .
În epoca daco-romană, peste cultul solstițiului de iarnă al lui Crăciun, personaj mitic dac, s-au suprapus și datini latine referitoare la Soles invictus și Saturnalii în care coniferele jucau un rol primordial, ca la romani.
Între cultul strămoșilor și moșilor ca divinități domestice ale căminului și spițelor de neam și cultul soarelui există o corelație mitică străveche, care în forme evoluate s-a menținut până în pragul secolului al XlX-lea. (Romulus Vulcănescu)