Bătrânii întregii lumi, sub Acoperământul Maicii Domnului

Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice, înscrisă în calendar în dreptul datei de 1 octombrie, s-a stabilit în mod oficial în sesiunea ONU din decembrie 1991. Propunerea de a se alege această dată aparține delegatului Greciei la acea conferință, Arghir Anastasios, profesor la Universitatea din Atena, care a socotit ca „toți vârstnicii să se așeze sub Acoperământul Maicii Domnului“ – sărbătoare înscrisă în calendar la această dată (1 octombrie). Vă oferim câteva explicații date de preotul paroh Ioan Ioanicescu, din Craiova.
Rugăciuni către „Preacurata Stăpână, Pururea Fecioară”
Problema stabilirii unei sărbători a persoanelor vârstnice s-a lansat în mod concret încă de la crearea Uniunii Europene. Fixarea unei date anume a oscilat în decursul anilor în funcție de propunerile făcute de către fiecare țară. În sesiunea ONU din februarie 1991 s-a pus din nou problema stabilirii unei date și s-a convenit asupra zilei de 1 septembrie. Delegatul Greciei, profesorul universitar Arghir Anastasios, a intervenit cu propunerea de a stabili data de 1 octombrie, întrucât întreaga comunitate creștină sărbătorește în această zi Acoperământul Maicii Domnului, urmând ca „toți vârstnicii lumii să se așeze sub ocrotirea Maicii Domnului. El a derulat atunci în plen toată istoria acestui praznic, ca fundamentare creștină. Nu s-a înscris nimeni la cuvânt, n-a existat nici un comentariu, nu a votat nimeni, rămânând totul în suspensie.
În 16 decembrie 1991, Adunarea Generală a ONU a aprobat în unanimitate data de 1 octombrie, fără a se aminti ceva de propunerea profesorului grec și de semnificația religioasă a acestei zile. Faptul că s-a convenit pentru alegerea acestei date însemnează totuși mult pentru bătrânii întregii lumi. De aceea, în această zi, ei invocă în grai de rugăciune ajutorul și ocrotirea Maicii Domnului: „Preacurată Stăpână, Pururea Fecioară, în vremea necazului nostru acoperă-ne pe noi cu Acoperământul tău cel sfințit, iar în vremea neputințelor și a bătrâneților noastre fii mijlocitoare nouă către Fiul tău și Dumnezeul nostru. Să nu biruie cumva răutățile lumii anii vieții noastre, iar sfârșitul să nu ne găsească cumva în afara Acoperământului tău cel sfânt“.
Unii au descifrat și o similitudine a acestei zile cu vremea mohorâtă a toamnei. Cei ce au ajuns în toamna vieții simt nevoia unei conștientizări a popasului de vârstă și nu numai ca un act de celebrare, ci și ca un act de reflecție pentru cele ce încă mai au de împlinit.
Știința de a îmbătrâni frumos
Viața omului are un crescendo al ei și, în acest context, bătrânețea nu trebuie să vină nici ca o maladie sau ca o boală, nici ca o rupere a ființei umane, ci, dimpotrivă, ca o nouă șansă de afirmare. Viitorologii vorbesc despre trei vârste: până la 25 de ani omul ucenicește, învață, se formează; între 25-60 de ani omul muncește și produce pentru familie și societate; după 60 de ani, el își trăiește anii bătrâneții, intră în vârsta a treia pe care unii o numesc chiar „vârsta de aur“. Și acum, se pune întrebarea: Ce trebuie să facă el, omul, pentru ca bătrânețea să nu vină ca o boală, ca o povară, ci ca o etapă pozitivă a vieții în care să capete sens și valoare anii deja trăiți? Și se răspunde: după ce scapă din rândul celor „activi“, el are posibilitatea de a intra în propria singurătate, adică în ordinea lui interioară, proprie, sau, dacă n-a obținut-o de-a lungul celorlalte perioade ale vieții, înseamnă căutarea ordinii sale interioare care-i poate oferi astfel de satisfacții. Se cere așadar ca omul să știe să treacă centrul de greutate din biologic în spiritual. Se cere, în numele bătrâneții, să nu fie falsificată încheierea vieții. Oamenii nu mai mor frumos, nu se mai moare înțelept, și aceasta din cauza faptului că îmbătrânirea mortifică bătrânețea. De aceea, departe de a se simți apăsat la vârsta bătrâneții, omul rațional, sănătos la minte, se va simți liber și mai fericit ca oricând. Abia acum el a scăpat de toate neesențele vieții: ambiții, speranțe, îngrijorări etc. Abia acum se simte în putere de a trece de la „a face“ la „a fi“, de la agitație și alertă, la liniștea insului scăpat de chemările lumești ale speciei. Sunt încă printre noi atâția oameni care, la bătrânețe, ajung la disperare. Nu știu să conviețuiască cu suferințele, cu neputințele vieții, nu au ca suport credința în Dumnezeu, nu știu ce să facă cu timpul liber de după trecerea la pensie, ba, uneori, din disperare își pierd mințile sau își iau zilele. De aceea, e o taină a vieții modul cum fiecare învață să îmbătrânească. E o știință a ființei umane, ca atunci când ajunge pe culmile unei vârste memorabile, să învețe a privi în jos, pentru a vedea drumul care urcă din vale către vârf și care coboară apoi iarăși către vale, acesta este drumul de întoarcere acasă al tuturor muritorilor. Trecerea biologică e o întoarcere întru cele din care s-a alcătuit existența noastră, iar trecerea spirituală este o întoarcere la Ființa care i-a dat naștere, viața la Viață, unde se va așeza să fie într-un veșnic prezent.
Cele trei vârste ale omului
Majoritatea cercetătorilor în domeniul gerontologiei, în acord cu teoriile marilor duhovnici, au ajuns la concluzia că tinerețea sau bătrânețea nu sunt numai niște perioade de viață, ci și stări de spirit, efecte de vârstă, calități ale imaginației care vădesc victoria spiritului asupra materiei. În acest context, nu devenim bătrâni pentru că am trăit un anumit număr de ani. Devenim bătrâni fiindcă am capitulat de la idealurile vieții ca dar a lui Dumnezeu. Curgerea anilor vieții ridează pielea, însă urâțirea vieții, prin ani, ridează inima, ființa interioară a omului.
Unii savanți vorbesc despre alte trei vârste ale omului: vârsta biologică, vârsta solară și vârsta spirituală sau psihologică. Sigur, vârsta solară sau calendaristică este aceea pe care ne-o indică zilele, lunile și anii trăiți. Față de aceasta nu avem nici o putere, nici o răspundere, anii curg pe mosorul vremii. Chiar dacă nu faci nimic, dacă ai împlinit 70 de ani, i-ai împlinit doar prin faptul că i-ai ajuns și atât.
Vârsta biologică este vârsta organelor noastre, vârsta inimii noastre, vârsta circulației sângelui și a tuturor celorlalte organe de Dumnezeu create în corpul nostru. Acestea uneori îmbătrânesc mai greu decât vârsta calendaristică, alteori, se întâmplă invers, și ele se pot uza mult mai repede, chiar imatur. Prin urmare, ne naștem și murim la fel, dar îmbătrânim atât de diferit, că la unii suta de ani e maturitate, iar la alții jumătatea de secol e sfârșitul sfârșitului. Deci, noi depindem mai întâi de vârsta solară, calendaristică, depindem însă și de vârsta biologică, tot așa cum depindem de vârsta spirituală sau psihologică. Aceasta din urmă trebuie să o facem să fie „fără de vârstă“, și atunci, în această vârstă nu mai contează că împlinești 20, sau 30, sau 70 de ani. Poți fi foarte foarte bătrân în ea, înainte de vreme. Poți să ai vârsta calendaristică de 70 de ani și să o ai pe cea spirituală de 100 de ani. Aceasta nu împiedică pe nici una din cele două vârste să-și vadă de mersul lor. Numai că, doar vârsta aceasta spirituală îl ține pe om cu adevărat liber. Aceasta este vârsta cu care noi toți vom merge în fața lui Dumnezeu, vârsta care dă zestrea spirituală.
Fiecare generație își face propria apologie
Este o taină a vieții modul cum percepe fiecare stropul de timp ce ne-a fost dat din depozitul eternității. Când ești copil, lumea îți pare a fi toată a copiilor. Nici nu-i observi pe ceilalți… La 20 de ani ești convins că marea majoritate a oamenilor are 20 de ani, ca tine… La 40 de ani ești implicat în greul vieții, ți se pare că timpul nu-ți este de ajuns, n-ai vreme decât de tine și ai tăi… După 50 de ani începi să te uiți după bătrâni… nu bănuiai că sunt atât de mulți. La 70 de ani spui cu nostalgie: ce omenire bătrână! Unde mergi, dai numai de bătrâni. Unde mai sunt copiii și tinerii de altădată?
Așadar, fiecare generație își face propria apologie. Altfel spus, o primă etapă este aceea în care, pășind peste pragul copilăriei, luăm cunoștință de noi înșine, ne descoperim ca existență aparte, ne punem primele întrebări și tânjim după cât mai multe răspunsuri. O a doua etapă este aceea în care începem să primim răspunsuri, începem să delimităm între ele și să constatăm că pe măsură ce dobândim răspunsuri rămân încă multe taine și, fără să vrem, începem să trăim cu tainele, fără a avea pretenția să le deslușim pe toate.
O a treia etapă este aceea a împlinirilor. Este dorința de a te realiza, de a umple cu ceva anii trăiți. De unde până acum ai primit, trebuie să începi să dai. Întemeiezi o familie, ai copii, iei parte la viața socială, creezi, construiești, te asociezi la tot ceea ce e bun și de folos, încerci să fii un ins pozitiv, să te realizezi în armonie cu tine însuți, în armonie cu credința ta, cu convingerile și principiile tale de viață, în armonie cu Dumnezeu și cu toți semenii tăi.
Urmează o a patra etapă, aceea a desăvârșirii. După ce și-a croit calea în viață, omul vrea ceva mai mult, s-o facă frumoasă, s-o desăvârșească. Să trăiască frumos și să găsească sens spuselor Mântuitorului, Care a zis: „fiți desăvârșiți!“. Este etapa cea mai frumoasă a vieții, care se poate realiza mai ales la vârsta bătrâneții.
Șapte decenii de viețuire
Așa cum spuneam puțin mai înainte, vârsta calendaristică curge neîncetat în albia vieții, fie că vrem, fie că nu vrem. Nimeni nu poate opri vârsta în loc. Din această perspectivă, ajungând la o anumită vârstă, nu mi se mai pare un merit prea deosebit. Șaptezeci de ani sau cincizeci, sau patruzeci de ani este același lucru, în afară de faptul că, firesc, la orice vârstă lăsăm ceva în urmă și tot mai puțin înainte. În ultimii ani îmi stăruie tot mai des în minte celebrele versuri ale lui Eminescu: „Cu mâine zilele-ți adaugi/ Cu azi viața ta o scazi/ Și ai cu toate acestea-n față/ De-a pururi ziua cea de azi“.
Subînțelegem din primele două versuri tristețea implacabilei treceri, pentru că, de fapt, cu cât adaogi, cu atât scazi din viață, iar din ultimele două versuri trăim un sentiment de echilibru: „de-a pururi“, însemnând că realitatea noastră imediată este prezentul. Ajungând pe treptele cele de sus ale vieții realizăm un „azi“ armonic, senin, liniștit, cu care trecem dincolo, atunci când ne vine ceasul.
În ceea ce mă privește, fiind din părțile Argeșului, am în minte, încă din anii copilăriei, expresia uzuală de „a împlini“. Când mă întreba cineva: „Câți ani ai măi, copile?“, eu răspundeam cuviincios „am împlinit“ sau „împlinesc“ atâția ani. Reflectând acum la anii senectuții, la această sintagmă, o găsesc tare potrivită și plină de sens din toate punctele e vedere. A împlini un număr de ani înseamnă de fapt a umple cu ceva anii pe care i-ai trăit și îi lași în urmă. Cu alte cuvinte, ar fi mai potrivită întrebarea: cu ce, sau cum ai umplut anii prin care ai trecut până la un anumit soroc de vârstă? Sau câți ani, cu adevărat împliniți ai? Întrebarea este delicată și răspunsul așijderea. Ea presupune o inventariere a realizărilor, dar cred că și o subiectivă tentație de a mai trece peste eșecuri. Trecutul nostru nu este însă o arhivă unde găsești și azi, și mâine, și poimâine aceleași lucruri. Trecutul nostru trăiește, e viu, ia parte la prezent, îl influențează și se schimbă în funcție de ceea ce ni se întâmplă. Aceasta e taina vieții fiecăruia. (sursa: Ziarul Lumina)