Bătrâne condamnate să trăiască într-o ruină năpădită de ape

– O femeie oarbă, de 89 de ani, și fiica ei, de 55 de ani, trăiesc într-o casă transformată într-o baltă de apă
Seara apă, noaptea apă, dimineața apă iarăși. Asta e „pacostea” care s-a abătut asupra a două femei din Ițcani, care, de mai bine de două săptămâni, sunt nevoite să stea prin casă doar cu cizmele de cauciuc în picioare, să își ducă lucrurile prin vecini ori să le țină cocoțate pe scaune și mese, dar și să aibă grijă ca apa să nu le scoată cu totul în stradă.
8 Martie printre ape
Pentru Leontina Ulias, luna martie ar trebui să fie una din cele mai frumoase luni ale anului, atât pentru că ieri a fost Ziua Femeilor, cît și pentru că în două săptămâni va împlini 55 de ani.
Dar e greu să zâmbești și mai ales să sărbătorești ceva, când ei, 8 Martie nu i-a adus decât mai multă apă. Are apă în curte, în grădină, dar mai ales în casă.
Dincolo de ușa ce stă să se prăvălească începe parcă altă lume. Imaginea holului îngust, cu pereții scorojiți, cu tencuiala umflată și înnegrită, dar mai ales stratul gros de apă tulbure, ce vălurește sub pașii femeii, par desprinse dintr-un documentar despre victimele inundațiilor de vara trecută.
Dar totul se petrece chiar în municipiul Suceava, în cartierul Ițcani, la câteva sute de metri de Gara de Nord, în casa a două bătrâne, mamă și fiică, care locuiesc, singure, într-o cocioabă veche de aproape 100 de ani.
Când apa a început să le pătrundă în casă, dinspre grădină, s-au chinuit să o scoată, cu forașul și cu gălețile, dar curând au trebuit să se dea bătute. Pe măsură ce zăpada se topea afară, nivelul apei din casă creștea tot mai mult, până au fost nevoite să se retragă într-o cămăruță în care apa nu e decât până la glezne, nu ca în restul camerelor, unde trece și de 30 de cm.
Balta fără pește
Ca să intri în casa Ștefaniei și Leontinei îți trebuie cizme de cauciuc, ca ale pescarilor ce merg la baltă. Nici nu e mare diferența între casa lor și o baltă, doar lipsa peștelui și a stufului.
Ca să poată intra în casă, Leontina trage de zor de ușa de la cameră, umflată de apă, pentru a mă putea ține de ea pe când călcam pe marginea verandei și de acolo, pe pragul ușii, care nu e acoperit încă de ape, fiind mai înălțat.
Camera în care s-au refugiat din calea apelor e și mai înfiorătoare. Pardoseala de lemn e acoperită de apă, umflată și contorsionată, iar apa țâșnește de dedesubt la fiecare pas.
Într-un colț tronează un dulap vechi de haine, în celălalt, e patul cu picioare lungi, de fier, iar în mijloc, o masă și două scaune.
Pe jos mai sunt încă o parte din cârpele cu care s-au chinuit să scoată apa din casă, acum inutile, așezate pe pardoseala de lemn acoperită de apă, ca un fel de covorașe cu care încearcă să își acopere găurile din podea.
Restul camerelor nu mai sunt utilizabile, pentru că apa e mult mai adâncă și soba care le încălzea s-a stricat de la umezeală. În toate camerele apa a săpat găuri adânci în pereți, i-a “ros” fără milă și i-a umplut de igrasie.
Banul la ban și necazurile la sărăcie
La cei 89 de ani ai ei, mama Leontinei nu a mai rezistat să trăiască zi de zi cu picioarele cufundate în apa rece, în umezeala și frigul care îi zgândăreau și mai tare bolile bătrâneții. S-a refugiat în casa altei fete de a ei, până când apele se vor retrage din casă.
În căsuța părăginită, căzută pradă apelor provenite din topirea zăpezilor, dar și de la iazul din apropiere, a căror conducte de scurgere au înghețat, încât apa se scurge pe alături, în grădina celor două femei, nu a mai rămas decât Leontina.
“Stau toată ziua cu cizmele în picioare, mă mai plimb pe afară, mai merg pe la vecine ori tai lemne, numai să nu mai stau cu picioarele în apa aia rece, care mă înfioară”, a spus Leontina, care mai “sperie” frigul punând lemne pe foc, într-o sobiță ce mocnește molcom lângă peretele umed.
Singurul lucru care îi mai alungă urâtul e un aparat de radio micuț, din Bazar, alimentat de la singura priză care mai este folosibilă.
După cum banul la ban trage, așa și necazurile trag la cei săraci. Cele două femei trebuie să trăiască din pensia de 900.000 de lei a Ștefaniei Ulias și din cei 400.000 de lei ce le vin ca pensie de urmaș de la soțul ei, veteran de război. Acum, nu doar că trăiesc din mila celor care au strâns mână de la mână să le cumpere niște lemne de foc, ci mai trebuie să stea și cu frica că, într-o zi, casa lor, măcinată de ape, s-ar putea surpa din senin, chiar și în timp ce ele dorm înăuntru.