Pubela din fața casei mele e, în mod cert, mai accesată ca multe saituri de pe internet.
Pubela din fața casei mele, la fel ca orice surată de-a ei românească, are parte de vizitatori și vizitatori. Unii cotrobăie în ea fără metodă și fără civilitate; puricând printre resturile menajere ca și cum ar da la lopată, dornici să-și mântuie norma cât mai repede și s-o șteargă la bordeiele lor, în fața televizorului. Alții, în schimb, inspectează mormanele de gunoaie parcă privind prin monoclu, afișând un aer afectat, gen „pardon, dar sunt aici din întâmplare, mai exact caut ceva ce-am rătăcit cândva, o amintire de mare valoare, dacă mă înțelegeți.”
Însă oricine i-ar fi vizitatorii, pubela rămâne în România un sait căutat de amatorii de achiziții rapide și avantajoase. De-aici își capătă hrana orătăniile celor strânși la pungă, de-aici mai pun o haină pe ei oamenii fără noroc…
Forfota din jurul pubelei rămâne o realitate importantă pe harta țării, pe care n-ai cum să te faci că n-o vezi. Acesta e locul unde o bucată de slănină râncedă egalează în valoare un calup de brânză franțuzită în mucegai, acesta e locul unde o cămașă zdrențuită e mai bine primită ca una „Polo Ralph Laurent” nou-nouță, acesta e locul unde o sticloanță de spirt medicinal e mai cinstită ca o butelcă de whisky „Chivas”.
Un paradis al zdrențăroșilor.
N-o să vă vină a crede, dar în acest loc al previzibilului, mi-a fost dat să întâlnesc o bătrână aparte, care nu căuta nici haine încă purtabile, nici slănină râncedă încă onorabilă la gust, nici alcool medicinal lipsit de fandoseli scoțiene.
Nu! Bunicuța respectivă – cocârjată ca un secol vechi, scos din naftalina cărților de istorie – cotrobăia în tomberon după reviste și ziare aruncate. Când le găsea, le ștergea drăgăstos prima pagină cu o piele de căprioară și le citea înfrigurată, așezată pe bordură, absentă la freamătul circulației din jur. Uneori, fața i se lumina, alteori i se întuneca, iar eu încercam să ghicesc, în funcție de meteorologia sa facială, conținutul celor citite. Puteau să cadă și bombe cât damigenele lângă ea, că nu le auzea.
Într-o zi ploioasă, mi s-a făcut milă de ea, gândindu-mă că uite cum săraca n-are bani de gazete proaspete, așa cum se cade să fie toate gazetele, și scurmă prin gunoaie după de-alea vechi, lipsite de interes. Prin urmare, am abordat-o cu un săru’ mâna politicos, oferindu-mă să-i cumpăr, dacă e de acord și dacă n-o jignesc, gazete ca trufandalele, cu știrile aburinde, mirosind încă a cerneală tipografică.
Bătrâna m-a refuzat, scuturând atât de categoric din cap, încât mi-a fost teamă să nu și-l desprindă de trup. „Ce să fac eu cu ziare la zi, maică? La anii mei, nimic nu mai e la zi. Desfătarea mea e să citesc slova reportajelor și știrilor asemeni mie, care și-au trăit traiul și nu mai vatămă pe nimeni”.
Uneori, mi se face frică pentru sănătatea venerabilei cititoare de jurnale procurate din pubelă. Cine știe ce purtător de boli contagioase o fi citit paginile înaintea ei și-o molipsi-o și pe ea?
