Bătea la poarta cerului o rază,
Bătea sfios și-ncet ca o streină…
Tîrziu, un înger a deschis să vază
Și-a stat uimit de palida lumină.
Era o biată rază scăpărată
Dintr-un adînc de minte omenească,
Ce străbătuse calea-nfricoșată
De la pămînt la granița cerească.
Părea atît de tristă și umilă,
Dar totuși credincioasă și curată,
Ca îngerul a tresărit de milă
Și-a prins-o blînd de mîna tremurată.
Apoi, grăbit a luat-o-n cer cu dînsul
Și-a dus-o-n sfînta îngerilor horă;
I-a podidit pe toți, privind-o plînsul
Și-au strîns-o-n brațe toți ca pe o soră!
Ea le-a zîmbit ștergîndu-le plînsoarea
Și s-a rugat apoi de ei fierbinte
S-o-nfățișeze bunului Părinte
Ca să primească binecuvîntarea;
– „Stăpîne veșnic, dătător de viață,
Din ce-ntuneric mă-nălțai la Tine.
Din ce prăpăstii crîncene de gheață,
Din ce vîrtej de patimi și ruine!
Cît am luptata cu oarba rătăcire,
Cu nebunia surdă și păcatul
dar n-am putut să samăn o sclipire
În largul nopții stăpînind de-a latul.
Și-n van am ars un creier, nendurată,
Ca pe-o festilă, fără de cruțare,
Învinsă, goală, stinsă, spulberată
Doar în surghiun găsesc acum scăpare.
Să pot s-ajung la cerurile albastre,
Ca dintr-o grea cătușă ce mă strînge
Am străbătut prin veacuri de dezastre
Și-abia trecui oceane-ntregi de sînge!”
Cum sta, smerit în fața strălucirii,
Silită ochii sarbezi să și-i plece
Sărmana rază – far al omenirii,
Părea o umbră lîncedă și rece.
– „Tu vii aicea singură și-nvinsă?”
Grai cel veșnic, nevăzutul Tată…
„Tu fugi de teamă să nu fii stinsă?
Dar cînd s-a stins lumin-adevarată?
De te-am trimis în lumile-n vrăjbite
Nu te-am chemat, cu pumnii strîși și goi:
Ca pe-un mănunchi de raze împletite
Eu te-așteptam, s-aduci pe toți la noi!
Dintr-un biet sîmbur’năbușit în fașă,
Din scăpărarea unei minți senine
Să fi crescut o mare uriașă,
Să porți pămîntul însuși pîn’la Mine!
Plîngînd stingheră și tremurătoare,
C-ai fost înfrîntă vii să-mi dai de știre?
Nu te primesc săracă și datoare!
Cui ai lăsat bogata moștenire?”
Mergînd apoi spre raza-mbărbătată
I-a sărutat obrajii amîndoi:
– „Copila mea, fii binecuvîntată,
Ia-ți deci putere și-ntoarce-te-napoi!
Și chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tină
Să-l părăsească oștile cerești,
Tu să rămîi, căci tu ești doar lumină
Și nu trăiești decît cînd strălucești!”
(Vasile Voiculescu)
