Bate vîntul…

Se zice, despre locurile pustii, că acolo „bate vîntul, latră cîinii”. Nici o adiere în curtea casei lui Toader Hrib de la Arbore. Nici cîini nu mai sînt. Doar bălării. Dulapuri-vitrină știrbe și golite zac afară, în tindă. Geamuri opace, din pricina colbului adunat prin ani. Tristețea casei pustii și abandonate o accentuează inutilitatea firmei de pe fronton: MUZEU. Un muzeu… părăsit. Toader Hrib a fost un personaj formidabil, din stirpea întîrziată a lui Neculce, despre care generațiile de acum mă tem că nici nu au auzit. Greu de spus c-a fost un autodidact: țăranul de la Arbore, cu puțina știință de carte ce-o agonisise, era doar convins că, în această eternă trecere lumească, cineva se cuvine să nemurească faptele, întîmplările, chipurile, trăirile celor din jurul său, sub deviza cronicărească „ca să se știe” și cu motivația generoasă „dacă nu se știe, să se afle și să se mai știe încă un veac”. L-a descoperit, cîndva, poeta Florența Albu, prin strădania căreia a apărut la Editura ieșeană „Junimea” în 1973 originala și fermecătoarea „Cronică de la Arbore”, scrisă de Toader Hrib. Cartea avea să mai cunoască alte două ediții și s-a bucurat, la vremea aceea, de un meritat ecou în presa culturală (și nu numai). Mi-l amintesc pe moș Toader, cînd l-am adus, la Iași, în ziua lansării ediției a doua: îmbrăcat în costum național bucovinean, a impresionat asistența din librărie prin tonul molcom și așezat, prin modestia ne-trucată a sfătoșeniei țărănești, însoțită de o anume ascendență asupra tuturor datorată sincerității depline și bunului simț ce luminau fiecare frază. Nu ieșise de mult din pușcărie, unde a ajuns prin strădania unui binevoitor denunțător: Toader Hrib asculta, oroare, „Europa Liberă”! La proces a fost adus și „corpul delict”: aparatul radio marca „Pionier”, care, avînd doar unde lungi, nu putea recepționa emisiunile de la Munchen. Degeaba: denunțul la Securitate a prelevat în fața oricărei evidențe! Soața lui, Magdalina (surzise în urma tifosului din 1945…) a așteptat cu îngrijorare întoarcerea lui Toader de la „Ieși” și tot nu-i venea să creadă că „omul ei” a ținut piept cu brio curiozității și interesului „domnilor luminați” din capitala culturală a Moldovei. Și Toader, și Magdalina s-au mutat de mult în cimitirul bisericii ctitorite de Luca Arbore… Timp de 3 generații, hribenii au adunat tot ceea ce li se părea că poate depune mărturie despre viața, gîndurile, dorințele și aspirațiile țăranului bucovinean. Toader și-a prefăcut casa în muzeu și-și primea vizitatorii (deloc puțini!) cu aerul și înfățișarea unui patriarh deținător al Graal-ului locurilor, apt să lumineze convingător, prin adiționare elocventă de obiecte într-un bric-a-brac năucitor. Însăși taina existenței perene a satului și sătenilor din Arbore. În calitate de „naș” al „Cronicii de la Arbore”, l-am vizitat ades și l-am adăstat la o ulcică de vin din pomușoară. În ultimii ani, glasul nu-l mai ajuta să-și ghideze vizitatorii, așa că și-a procurat un casetofon, pe banda căruia a înregistrat prezentarea muzeului, el arătînd doar, cu o baghetă-toiag, un exponat sau altul. Se aflau acolo (s-or mai fi aflînd?) „cioburi de lut ars și pașnice unelte de lemn, alături de armele tuturor războaielor, iatagane, zale ruginite, căști și ghiulele, grenade, lîngă lăzile de zestre, niște opinci agățate de roata unui tun, un meteorit, lîngă cărbuni stinși într-o strachină, leac pentru spaime; monedele tuturor tîrgurilor încheiate pe acest pămînt, plugul de lemn și balanța, alături de Ocaua lui Cuza, „Istoria frumosului Arghir”, tipărită în chirilică, scara șeii haiducului Darie, lîngă fluiere și un cimpoi, fotografiile unor bărbați pletoși, care au intrat în legendă, nu ne mai seamănă și nu le semănăm, ouă încondeiate, ștergare, icoane” etc. etc. etc… Înțeleg ezitarea muzeografilor suceveni de astăzi: nimic ordonat științific în această tezaurizare mai mult sau mai puțin întîmplătoare. Nici autenticitatea ori originea tuturor exponatelor n-are cum fi dovedită. Dar tocmai în aceasta rezidă deplina originalitate a colecției Toader Hrib, ce trebuie privită nu ca un muzeu în accepțiunea modernă a termenului, ci ca un unic, simplu și formidabil exponat, capabil să mărturisească și să impresioneze mult mai mult decît vitrinele etichetate cu rîvnă meticuloasă din instituțiile muzeale oficiale. Mai ales străinii ar putea lesne înțelege, vizitînd casa lui Toader Hrib, mentalitatea țăranului bucovinean și responsabilitatea ce și-o arogă în dialogul cu eternitatea. Păcat că (încă) nu s-a găsit dramul de înțelegere și de inițiativă pentru resuscitarea Muzeului de la Arbore!