Răsfoind paginile de istorie a Țării Moldovei din a doua jumătate a veacului al XV-lea observăm că toate războaiele purtate de Ștefan cel Mare au avut ca arie de desfășurare numai spațiul românesc în cvasitotalitatea sa.
Ștefan cel Mare știa foarte bine că tendințele expansioniste ale Ungariei dinspre vest, ale Poloniei dinspre nord, ale tătarilor și ale Imperiului otoman la sud și sud-est asupra Țării Moildovei nu puteau fi contracarate decât printr-un efort dirijat de o personalitate care mai târziu avea să fie recunoscută ca fiind de talie europeană.
Mahomed al II-lea – cunoscut sub numele Fatih Sultan Mehmed – avea motive temeinice să urmărească acțiunile lui Ștefan cel Mare, mai ales după ce refuzase să mai plătească tributul, dar mai ales după campaniile repetate ale acestuia în Țara Românească, arătând că vrea să scoată și această țară din zona de influență otomană și mai ales nu putea uita faptul că domnul Țării Moldovei cucerise Chilia, o cetate pe care însuși Cuceritorul Constantinopolului ar fi vrut-o pentru sine, având în vedere importanța geostrategică și economică a acesteia. Prin urmare îndrăznețul ghiaur trebuia repede pedepsit.
Pentru aceasta, la ordinul sultanului, oastea otomană aflată sub comanda beilerbeiului Rumeliei, Șemseddin Ahmed bin Süleyman Kemal pașa-zade, a ridicat asediul cetății Scutari (Shkodër – Albania) și la începutul anului 1475 a pătruns, prin Țara Românească, în Moldova pentru a o readuce sub suzeranitatea Porții. Era o campanie neobișnuită, întrucât turcii, după cum bine se știe, nu purtau război în părțile noastre iarna, dovedind și prin aceasta că Mahomed al II -lea acorda o mare atenție acțiunii împotriva lui Ștefan cel Mare și spre a-l aduce sub ascultare.
Conștient de pericol, Ștefan cel Mare și-a concentrat oastea în tabăra de la Vaslui, fiind gata să înfrunte invazia otomană. Majoritatea oștirii moldave o formau țăranii (aprox. 40.000 de luptători) – după cum informează J. Długosz – oameni viguroși și cu dragoste de pământul strămoșesc, oșteni care nu au lipsit niciodată de la chemarea voievodului lor ori de câte ori țara a fost în primejdie. La această oaste Ștefan cel Mare a primit sprijin și din Transilvania, de unde au venit aprox. 5 000 de secui și 1 800 de unguri- după cum informează Andreas Veress, iar din Polonia 2 000 de călăreți.
Efectivul forțelor otomane – 120 000 de oameni – este indicat chiar de Ștefan cel Mare în Scrisoarea adresată monarhilor din Europa după victoria de la Vaslui unde spune clar ”facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută mai sus numitul turc a trimis în țara noastră și împotriva noastră o mare oștire în număr de 120 000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Süleyman pașa”.
Din Cronicile turcești aflăm că zăpezile și viscolele nu par să fi fost excesive, ploile afectând vizibil forțele otomane care cuprindeau numeroși bei ai sangeacurilor din Europa acelui timp, torentul de ploaie udându-i de tot pe acei călăreți și slujitori, toți șoimii care zburau în lupte au devenit ca niște găini jumulite.
După obiceiul cel vechi, Ștefan a poruncit să se facă pustiu în fața dușmanului. Conștient că nu i-ar putea înfrunta pe turci în câmp deschis – quod non posset Turcis occurrere in campis – (A. Veress) Ștefan a preferat să-i atragă pe urmele sale, conducându-i astfel la confluența Racovei cu râul Bârlad, la câțiva kilometri sud de târgul Vaslui, un teren mlăștinos, mărginit de păduri, teren ce corespundea de minune intențiilor lui Ștefan cel Mare.
Atrași de trupele de acoperire, în dimineața zilei de marți, 10 ianuarie 1475, când se lăsase o negură deasă care favoriza în gradul cel mai înalt atacul celor care știau locurile și, dimpotrivă, încurca pe străinii necunoscători, otomanii înaintau. În avangardă mergeau spahii- cavaleria – urmați de ieniceri – în mijlocul cărora se afla Süleyman pașa.
În momentul hotărâtor, când în urma pierderilor suferite de primul detașament, ai noștri erau în primejdie, Ștefan cel Mare s-a aruncat el însuși în mijlocul bătăliei determinând retragerea turcilor. Urmărirea a durat aproape patru zile, de marți până vineri noaptea ….pe un mare noroi… ”iară Ștefan Vodă pornitu-s-au după dânșii cu ai săi moldoveni și cu 2 000 de oaste leșească ce i-au fost într-ajutoriu și i-au gonit pre turci până i-au trecut Siretul la Ionășăști, unde se pomenește și astăzi Vadul Turcilor” (Gr. Ureche). Unii dintre invadatori s-au înecat în apa Siretului, alții s-au împotmolit în mlaștina morții.
Pierderile inamicului au fost extrem de mari. Cronica țării vorbește de mulțime mare fără număr. Însăși multe pașale și alți comandanți otomani au pierit în luptă sau au căzut prizonieri. 100 de steaguri și toată artileria turcească au căzut în mâinile oștenilor Moldovei (N. Iorga).
Victoria românească în războiul de apărare de acum 550 de ani a fost categorică. Rareori au suferit turcii o asemenea înfrângere. Însăși sultana Mara, văduva sultanului Murad II, recunoștea că niciodată armatele turcești n-au suferit un dezastru atât de mare. A fost un grozav măcel – mărturisește Sa’adeddin – și puțin a lipsit să nu fie cu toții tăiați în bucăți și numai cu greutate Süleyman pașa și-a scăpat viața prin fugă.
Victoria de la Vaslui s-a datorat în mod special calităților de bun strateg și tactician, bun organizator și comandant, de viteaz luptător ale lui Ștefan cel Mare. În acel moment, Ștefan cel Mare era singurul care ar fi putut duce la izbândă o cruciadă pentru izgonirea osmanlâilor din Europa și recucerirea Constantinopolului de către creștini.
Marea victorie obținută la Vaslui arăta Europei din acel ultim sfert de veac XV că oștile Porții pot fi în frânte chiar de forțe militare mici față de cele ale adversarului atunci când ele sunt unite în jurul domnitorului, oști conduse cu măiestrie și decise să apere pământul strămoșesc.
Iată ce spunea cronicarul Jan Długosz lăudând pe Ștefan cel Mare ”O, bărbat demn de admirat, întru nimic inferior ducilor eroici, pe care atât îi admirăm, care cel dintâi dintre principii lumii a repurtat în zilele noastre o victorie atât de strălucită în contra turcilor. După părerea mea, el este cel mai vrednic să i se încredințeze conducerea și stăpânirea lumii.”
Arhid. Vasile M. DEMCIUC
Bătălia de la Vaslui – 550 de ani (10 ianuarie 1475 – 10 ianuarie 2025)
