La Iași, sărbătoarea Unirii a amestecat, în ciorba unui spectacol care s-a vrut patriotic și grandios, zarzavaturi multiple, zgârciuri politice și oase. A rezultat o fiertură searbădă, fără gust și aromă, fabricată în regia unui bucătar soios. Nu știu cine a fost bucătarul. Consumatorii, care au înghițit zeama prin televizor, am fost noi.
Discursurile avântate ale oficialităților locale au avut menirea de a proclama Iașii capitală națională, oraș eroic și citadelă peste vremi. Iașii au fără îndoială calitățile numite și altele încă pe deasupra. Discursurile însă, cu panglici tricolore pe burta vorbitorului nu slăveau orașul care cuprinde Copoul, ci gugumănia proprie. Slăvirea de sine a culminat cu discursul domnului Traian Băsescu din care am înțeles că adolescența sa consumată în Iași trebuie să intre în istoria municipiului, într-o frățietate de personaje cu Kogălniceanu și Cuza Vodă. Din citatele aproximative ale președintelui n-am priceput dacă Traian Băsescu este Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza sau amândoi la un loc. În avântul demonstrației fusese sărit un liant logic. Oricum, ferice de tine Iași! Lângă bărbații istorici evocați, lângă Eminescu și Creangă, pe pereții gloriei tale vei atârna și portretul domnului Băsescu, de profesie marinar și președinte.
A urmat hora cu îmbrânceli, amestecul de petiții și sepepiști, autografe și ghionturi. Călcatul pe dește, țipetele de durere sau bucurie, strigătele disperate ale celor care nu erau lăsați să-l atingă cu o scisoare de nemulțumiri pe președinte. Din toate a rezultat comentariul oficial, multiplicat de goarnele presei, că președintele e iubit. Chiar dacă petițiile nu și-au nimerit andrisantul iar dacă l-au nimerit e tot una, nici pensia bătrânului fost ceapist nu va urca și nici văduva cu șapte copii nu va primi casă de la Cotroceni. Domnul Băsescu abia și-a luat, pe Mihăileanu, o casă pentru sine, schilodind zdravăn legea și una pentru fiica mai mare, sub formă de vilă, la Corbeanca, modest cadou de la compania de șprițuri și asfalt Golden Blitz. Din motive de presă (mare belea și presa asta!) vila a fost returnată. Când să mai aibă timp președintele să se ocupe și de casele altora?
Cel mai sugestiv însă a fost spectacolul fularelor. Metaforă, alegorie, tablou impresionist. Fulare portocalii, fulare galbene, fulare roșii, indicând batalioane și companii politice. Așezate în rândurile din față, fularele pelediștilor conduși spre victorie chiar de domnul Stolojan. Fostul consilier la Cotroceni și fostul consilier la Tofan Group, la Rafo Onești, la ALRO și la alte firme cu gologani afișa fularul portocaliu ca pe o medalie și ca pe o bâtă. Cum bâtă? Da, bâtă! Fularul e un argument ideologic și o armă. La nevoie el poate fi utilizat contondent chiar dacă e moale. În liceu, la Vălenii de Munte ne băteam iarna în curte, realul cu umanul, cu fularele. Unul din capetele fularului era înnodat strâns de două-trei ori până când obțineai o măciulie de ghioagă. Rotit cu avânt prin aer și bine țintit, fularul putea produce stricăciuni meclei adversarului. Imaginându-mi o bătaie cu fulare în Piața Unirii din Iași, între cavalerii diferitelor culori, cu Stolojan și Băsescu șefi de oaste, m-a pufnit râsul. Apoi, dându-mi seama că e totuși Ziua Unirii, mi-am reprimat frisonul umoristic și am redevenit serios.
