BASNE

Cine mai scrie azi scrisori? Genul epistolar și-a trăit traiul, după ce a cunoscut o vijelioasă înflorire în sec. XVII (Pascal, Montesquieu, Rousseau), apogeul în veacul XVIII (Voltaire a așternut pe hârtie aproape 18.000 de scrisori!), retragerea pe poziții dinainte stabilite în veacul XIX (Flaubert, Cehov, Dostoievski; la noi, Alecsandri, Kogălniceanu, Maiorescu și mai cu seamă Duiliu Zamfirescu), spre a dispare ca gen literar în ultimele 7-8 decenii ale sec. XX, când epistola e-o stratagemă și adresantul trucat, destinatarul fiind, de fapt, cititorul (G. Liiceanu, „Scrisori către fiul meu”). Genul în sine se cuvine respectat, câtă vreme întâiul monument de limbă română e-o scrisoare – misiva lui Neacșu din Brașov. Sigur că este o mare diferență de intenție și rang între romanul epistolar, inaugurat, la noi, de C. Negruzzi, și scrisorile ce nu-și propun altceva decât simplă și ternă comunicare de informații, chiar dacă în unele se pot desluși insule de literatură – pamflet, descripție, portret, aforism, metaforă.
Mai întâi telefonul, a-toate-acaparator odată cu apariția mobilului, apoi internetul, au coborât scrisoarea de pe soclu, lăsând oarece funcționalitate lașă anonimei și rigiditatea impersonală necesară adresei oficiale. Încerc să-mi amintesc când și cui am expediat ultima epistolă și nu aflu altceva decât cărțile poștale trimise din cazarma Botoșanilor colegelor: pentru deplina autenticitate a scrisorii din cătănie, le caligrafiam cu creion chimic muiat în gură și încheiam protocolar cu „Hopa țupa, țupa hopa / Cineva din Europa”. Cu numai jumătate de veac în urmă însă, confrații noștri își scriau de zor unul altuia, improvizând punți de comunicare afective altfel imposibile atunci.
De ce ar fi făcut Labiș excepție? Poetul de la Mălini a întreținut o corespondență de tot interesul cu amicii și a primit sumedenie de scrisori, unele hâtru revelatoare pentru mentalitatea epocii. De pildă, Al.I. Friduș îi solicită, prin 1952-53, poezii pentru „Iașul nou”, cerându-i să scrie „despre proiectul de Constituție, combaterea devierii de dreapta, numirea tov. Gheorghiu Dej ca Președinte al Consiliului de Miniștri etc.” Tot să scrii! Altfel, în afara contribuției pe care scrisorile adunate de N. Cârlan în cartea „Corespondență” (Ed. „Lidana”, Suceava, 2009) o aduc în detalierea unor amănunțimi biografice, atât ale lui Labiș, cât și ale prietenilor, aflăm acele frecvente „insule de literatură” ce vădesc ascuțit spirit de observație, remarcabilă intuiție, virtuți portretistice și o coaptă maturitate în înțelegerea vieții. Iată-l cum vede lumea citadină ochiul deprins cu limpezimile curate ale Mălinilor: „Și aici bețivii își dau sărutări, dar sunt perfide; aici, un ochi îmbătat de arome și forme caută și mai iscoditor decât unul treaz mijloace de parvenire, ocazii de lingușire, ori cuvinte subtile cu care se trădează altul, ca să poată da la cap…” Deși multe dintre aceste scrisori au mai fost reproduse și comentate în alte publicații, faptul că N. Cârlan le înmănunchiază și le prefațează cu seriozitatea și profesionalismul de acum cunoscute conferă cărții interes și utilitate.
De altfel, volumul se poate citi ca un roman al „primelor iubiri” față de literatură și de profesiunea scrisului. Îmi îngădui, totuși, trei rezerve. Prima este neesențială și se referă la impardonabilul belșug al greșelilor de corectură. Autorul n-ar trebui lăsat să-și facă singur corectura; o dovedește faptul că, în exemplarul ce ni l-a oferit, N. Cârlan încearcă să îndrepte cu pixul erorile găsite post-tipar. Nici acum nu vede… decât una din cinci! A doua: gestul generos al ieșenilor, care l-au trimis pe prof. Const. Ciopraga să-l aducă pe elevul Labiș în capitala culturală a Moldovei este tratat mai degrabă cu suspiciune decât cu prețuirea cuvenit (mă emoționez de fiecare dată când văd, în arhiva Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, cele două bilete de tren clasa a III-a pe ruta Fălticeni-Iași…) În fine, a treia: e de mirare cum poate un istoric literar serios și avizat să-l ia în brațe pe „crede și nu cerceta!”, acordând credit total tezei aiuristice a asasinării lui Labiș. El vede moartea poetului „programată, regizată și monitorizată profesionist.” Aș! Basne! Nu reiau sumedenia de contra-argumente înfățișate într-o mai veche tabletă din această rubrică; îmi permit doar să-l rog colegial și amical pe cercetătorul ce-l prețuiesc sincer să nu dea credit senzaționalului gazetăresc. Eminescu ucis, Labiș, asasinat, Preda, omorât… Trăim în țara care-și ucide scriitorii? Hai să fim serioși! Cerem și noi, precum biata coana Leana, dovada!