Citesc în presă că vom realiza în sfârșit unul din visele dragi lui Ceaușescu, un canal care să lege Bucureștiul de Dunăre. Construcția canalului va costa circa 450 de milioane de euro, banii urmând sa fie obținuți din fonduri europene. Și toate astea în doar patru ani! Mai rămâne guvernul să dea o hotărâre prin care cursurile inferioare ale râurilor Argeș și Dîmbovița să treacă de la Ministerul Mediului în administrarea Ministerului Transporturilor, și suntem gata. „După finalizare, Bucureștiul va deveni port la două mări: Marea Neagră și Marea Nordului”, a spus un oficial. Avantajele canalului sunt evidente: Capitala va fi conectată la Coridorul VII pan-european. Pe parcursul său vor fi amenajate doua hidrocentrale, cu o putere de 73 de gigawati anual. În plus, 30 de milioane de hectare agricole și 6.500 de gospodarii de pe malurile râurilor Dîmbovița și Argeș vor fi ferite de inundații, iar alte 200.000 de hectare vor putea fi irigate. Canalul va fi folosit și în scopuri de agrement turistic, iar Bucureștiul va intra în circuitul capitalelor dunărene. Și uite așa o să îmi rezolv și eu problema navetei București-Berlin, că înainte să pună Tarom un zbor direct o să am canal, și o să cobor frumos din universitate direct în portul de pe Spree lângă Domul Berlinului, și o să mă trag cu barca până acasă, mai ales dacă are cineva inspirația să transforme insuportabilul bulevard Magheru într-un canal care să lege Snagovul de Dîmbovița, rezolvând cu ocazia asta și problema traficului Nord-Sud din capitală.
Oricum, sună frumos și pozitiv. Prin 2002 tot așa l-am văzut pe Adrian Năstase la televizor că anunță darea în folosință a autostrăzii Soarelui. Pe loc am mutat o mare conferință internațională pe care o organizam în acel an de la București la Mamaia. Era de un 1 mai și mi-am spus că e o excepțională ocazie pentru oaspeții mei să vadă Marea Neagră. Ne-a luat patru ore și jumătate să ajungem de la Otopeni, și pe vremea aceea traversarea Bucureștiului era un fleac. Autostrada nu am văzut-o, că șoferul autocarului ne-a spus ferm că preferă prin Fetești, ca să nu stea după lucrări pentru 30 de km de autostradă. Altfel a fost frumos, am dus la Înviere la catedrală toată trupa internațională, catolici, protestanți, evrei și ce mai erau și a fost o Înviere cu pescăruși de toată frumusețea. E adevărat că la Histria ne-au atacat țânțarii valuri, dar eu am reușit să dovedesc că ne tragem din străvechea cultură europeană greco-romană. La întoarcere am făcut cinci ore, că ne-a oprit de două ori poliția să se afle în treabă.
Anii au trecut și în 2005, după multe alte conferințe, am hotărât din nou să mergem la mare, că au deschis francezii primul hotel de firmă de pe litoral. Între timp se mai dăduse o bucată în folosință și am zis că merită să încercăm. Autocarul a făcut iar 4 ore de la Otopeni, eu am făcut trei, record inferior celui stabilit cu un șofer de la TVR când era cât pe ce să întârzii la semnarea tratatului România-Ucraina în 1997, pe care trebuia să îl comentez în direct, iar Dumnezeu ne-a scos în cale coloana cu girofar a lui Petre Roman de care nu ne-am mai dezlipit și așa am făcut două ore și jumătate până la Neptun. Cam atâta a făcut și președintele Băsescu în 2005 când a venit de la Cotroceni să deschidă, și mi-a spus cu firescul lui obișnuit că preferă mașina elicopterului, că așa are timp să-și compună discursul pe drum. Morala: ori țara e prea mare, ori drumurile nu evoluează.
Aș vrea să fiu optimistă cu canalul Berlin-București, că trebuie să gândim pozitiv, acuma că am intrat în Europa. Dar, vedeți, m-a sunat odată un jurnalist de la International Herald Tribune, un ziar de mare prestigiu. M-a informat că se află la Calafat, unde se pune prima piatră a podului Calafat-Vidin și dacă nu pot să îi spun câteva cuvinte cu sens despre relația istorică româno-bulgară. Eu am fost, cum încerc întotdeauna, de folos fără să mă compromit plecând complet de la adevăr, adică i-am spus că nu există nici o relație. Și așa am ajuns pe pagina întâi din Herald Tribune, lângă o frumoasă poză cu Dunărea.
De la această scenă au trecut patru ani. Recent am citit tot în presă că sunt șanse să se înceapă în 2008 podul, și că va dura patru ani, desigur din fonduri europene, dar nu e nimic stabilit. Îmi pare bine că mi-am lăsat mobilul în România, că nu vreau să mă mai găsească nimeni când s-o pune iarăși a doua piatră. Cum suntem noi, românii, civilizația meșterului Manole, sigur va fi iarăși prima, că pe aceea de la început au luat-o demult unii și au repus-o în circuitul natural românesc, acela din pricina căruia ce construiești ziua, noaptea îți fuge în peisaj.
