Consemnat la Sângeru, între pietrele mele cioplite de țărani, n-am altă șansă să mă conectez la evenimentele lumii decât prin televizor. Mai sun la redacție, mai discut telefonic sau direct cu câte-un informat dar grosul știrilor rămâne atârnat de drăcia cu imagini mișcăcioase din odaie. Ieri, miercuri (azi, când scriu aceste rânduri, e joi) butonez jucăria vorbitoare. Un individ e cocoțat pe un stâlp, în fața Cotrocenilor. Și-a petrecut peste gât un ștrean și agită un pistol care, citez, ”poate pune în pericol viața cetățenilor”. Sunt aduși psihologi, apoi psihiatri care comentează. Sunt numite boli. Bărbați sobri, culți în cap, avansează nume sofisticate de suferințe ale scăfârliei măsurate științific. E limpede că avem de a face cu un nebun. Nebunul, aflu de pe un alt canal, s-a mai suit o dată pe un stâlp, tot la Cotroceni, și a stat acolo ținând discursuri plicticoase despre dreptate, justiție, bla, bla, vreo șapte ceasuri.
În parcul central din Londra sunt niște mici socluri pe care se poate cocoța oricine dorește să cuvânteze. Poți înjura guvernul, probabil și pe regină, poți să acuzi, să proclami, să zici ce-ți trece prin bilă. Uneori oratorii au ascultători, alteori vorbesc doar cu gazonul, gazon englezesc care a auzit, în existența lui ierboasă de sute de ani, destule. Cică nu toți cei care cuvântează în Hyde Park ar fi nebuni, printre ei strecurându-se și oameni zdraveni, care-și varsă astfel năduful. Al nostru are însă diagnosticul deja stabilit. Fără dubii. Locul lui e la balamuc, zice fără ezitare un doct. E un farsor, își dă cu părerea, pe alt program, o doamnă cu sacoșă. Să fie amendat sau băgat la pușcărie. De altfel azi am și aflat că individul a fost amendat sănătos pentru ”tulburarea liniștii publice”. Care liniște publică? N-am prea întâlnit decât neliniște publică. Poate a fost sancționat pentru neliniștirea neliniștii publice! Mă rog! Cert e că individul a primit ce merită. Și fiindcă la noi totul, inclusiv protestele, miros a bășcălie și miticism, iată că și metodele polițienești de domolire a răzvrătiților, nebuni sau zdraveni, sunt de aceeași sorginte. Unuia dintre marii polițiști, sau marii psihologi sau marii psihiatri, sau poate unui consilier de la Cotroceni, că tot are biroul peste drum, i-a venit ideea de a-l domoli pe protestatar și a-l da jos de pe stâlp administrându-i, în ceaiul cu care l-a îmbiat oficialitatea, laxative. Cuprins de pântecariță, în pragul de a se slobozi în nădragi, amărâtul a primit salvatoare invitația de a se da jos. Jos se afla, în arest, un closet, visul oricărui chinuit la sfincterul poponeței. A uitat că i se luase locuința, n-a mai vrut să vină președintele, n-a mai cerut decât libertatea de a se căca. Protestul lui s-a sfârșit în hohote de râs. Ai vrut casă? Na, ți-am dat un closet și pari gata să pupi mâna celor care te-au salvat de umilința de a face pe tine suit în copac, expus văzului națiunii.
După ce am râs și eu binișor, m-a apucat tristețea. Dar dacă amărâtului ăla i-a ajuns cuțitul la os? Dacă i s-a făcut, grosier și scârbos, cum se petrece adesea la noi, o nedreptate? Dacă chiar merita acea locuință socială care i s-a luat? Nici unul, cel puțin până la ora la care m-am mai uitat eu la televizor, din colegii mei de presă, nici cei de la redacția pe care o conduc, nu s-a ostenit să afle amănunte din viața acelui om. De ce nu și-a făcut relații, de ce n-a dat șpagă, nu știe că în România doar așa se rezolvă lucrurile? – întreabă intrigată o trecătoare intervievată de reporter. Păi dacă amărâtul ăsta, ca atâția alți amărâți, n-are relații sau n-are pur și simplu știința relațiilor? Dacă n-are de unde da șpagă? Sau poate că, prin accident, e un individ născut din greșeală în România, cu infirmitatea de a refuza moral șpaga? Cum să te înjosești dând șpagă unor amploaiați care-s plătiți să te ajute, să fie la dispoziția nevoilor tale, uneori legitime, de cetățean?
Nu știu dacă nebunul e nebun. Bășcălia tratării cu laxative a unui protest mi se pare, dezbrăcată de tentația amuzamentului, de un cinism tragic. Dacă, prin absurd, va ieși lumea în stradă sau în fața Cotrocenilor, că tot s-a suit ”nebunul” pe stâlp acolo, dacă – ceea ce eu nu cred – va fi vreo revoltă a maselor și ele nu pot fi convinse cu bastonul să plece acasă, avem soluția laxativelor. Un gaz laxativ, slobozit din elicopter și poporul va pleca iute, cu pantalonii în vine, acasă, lăsând puterea să-și facă liniștită treaba ei. Altfel de treabă, firește. Treabă mare, mare și patriotică.
