Basarabia necunoscută

Iurie Colesnic și-a început cariera ca „învățător de cultură fizică în satul Buda”, pentru a ajunge respectat director de edituri și de studiouri cinematografice, precum și autor al unor volume de versuri, eseuri și scenarii de film. Nu știu care-i cel mai merituos dintre cele 15 titluri ce-i ornează lista creațiilor literare, dar sunt sigur că seria de volume intitulată „Basarabia necunoscută” reprezintă o contribuție deosebit de prețioasă la înfiriparea unei istorii culturale a românilor de peste Prut. Care-i neașteptat de bogată, spectaculoasă și, în egală măsură, ignorată – cel puțin la noi.
Evocând un impresionant șir de personalități de la sfârșitul veacului XIX și până-n zilele noastre, Colesnic este convins că „Nu mai suntem singuri atâta timp cât ochiul lor veghează deasupra noastră. Nu mai suntem singuri din momentul în care i-am regăsit și i-am pus la locul lor pe fresca memoriei noastre.” O atenție deosebită acordă foștilor deputați în Sfatul Țării, mai toți cu destin tragic curmat în universul concentraționar sovietic, dar și intelectualilor care, în 1940, au ales să rămână în „Republica Moldovenească”.
Unul dintre cei care, deplin încrezător în propaganda moscovită, a refuzat să se refugieze peste Prut a fost scriitorașul Al. Terziman (Isaac Alterzon), autor al unor strofe modest-epigonice de calibrul „Stau și-ascult în fapt de seară / De pe culmea unui deal / Sfântul cântec de la țară / Doina tristului caval.” Premoniție: tristul caval din fanfara NKVD n-a rezonat deloc la declarațiile lui Terziman precum că a rămas în URSS din simpatie pentru mișcarea de stânga și din prețuire pentru valorile comunismului stalinist. Dimpotrivă: a ajuns să fie catalogat drept „spion român”, cu atât mai mult cu cât și-a permis să militeze pentru curățarea limbii „moldovenești” de zgura importurilor din rusă și ucraineană. Drept pentru care a ajuns deținut în „Iujlag” NKVD din Taișet, unde și moare în 1943. Sigur că prima reacție în fața unei astfel de biografii s-ar rezuma în cuvintele „așa i-a trebuit!”; am evocat-o pentru a se vedea cât de paradoxale pot fi uneori farsele destinului: oricum o întorceai, orice motivație invocai, de NKVD nu scăpai!
Cazul cel mai flagrant reprezentându-l acela al fostului deputat în Sfatul Țării Ștefan Balamaz. De origine albaneză sau macedoneană, a rămas în istorie prin faptul că-i unul dintre cei trei deputați care au votat, la 27 martie 1918, împotriva unirii Basarabiei cu România. Și el a ales să rămână dincolo de Prut, convins fiind că votul contra îi va conferi statut privilegiat și va intra în grațiile noii stăpâniri. Care, împotriva oricăror așteptări, îl… arestează. Povestește Balamaz: „Când m-au luat la cercetări, care au durat zile și nopți în șir în bătăi crunte, fără hrană și fără somn, am încercat să le spun anchetatorilor despre atitudinea mea anti-unionistă și pro-sovietică – la care ei, între loviturile pe care mi le dădeau cu pumnii și picioarele, îmi zbierau în față: Tu, porcule, ești o curvă mai mare decât trădătorii care au votat pentru unire, deoarece ai făcut asta din ordinul Siguranței, al cărui agent ai fost, pentru ca prin exprimarea unui vot contra să creezi în fața opiniei publice mondiale aparența unui sufragiu liber exprimat. Înțelegi dar, rahatule, că ești mai rău decât ei? Unealtă blestemată a burgheziei românești! Iată ce am primit în loc de mulțumire!”
Ai primit ce meritai – am spune noi, dar nu putem trece cu vederea absurditatea situației în care rușii i-au oropsit crunt taman pe cei care i-au servit! Și cărora, de fapt, se cuvenea să le mulțumească și să-i răsplătească. Răsplata lui Balamaz a urmat firul logicii staliniste: întemnițat, i s-a pierdut orice urmă într-o groapă comună din imensitatea Gulagului sovietic. Poate că-i mai bine așa…