Se împlinesc, în acest început de primăvară întârziată, 40 de ani de la apariția, la „Junimea” ieșeană, a cărții „O viață” și zece ani de la dispariția autorului – „chirurgul inimii”, Cristiaan Barnard. L-am cunoscut. În 1967, când Louis Washkansky a supraviețuit doar 18 zile primului transplant de inimă cutezat în lume, generația mea a urmărit cu sufletul la gură epopeea televizată, derulată la o tensiune ce avea să fie depășită doar de aselenizarea americanilor. Fără a fi devenit o intervenție chirurgicală banală și rutinieră, transplantul cardiac se practică acum frecvent, iar rata de supraviețuire nu se mai măsoară în zile, ci în decenii.
Pentru izbânda sa de pionierat, Barnard n-a primit, desigur, Premiul Nobel (venea dintr-o țară în care se practica apartheidul), iar numele lui, cândva pe toate buzele, abia dacă mai rezonează astăzi; am probat lucrarea legii omenești a uitării la o întâlnire cu studenți (adevărat, politehniști) în care n-am putut afla barem o singură persoană care să fi auzit de reputatul chirurg sud-african! În 1971, intenționând să public la „Junimea” cartea sa autobiografică intitulată „O viață”, am început tratativele pentru obținerea licenței de traducere scriindu-i lui Barnard.
Mi-a răspuns firma lui de avocatură și impresariat, stabilind „un preț modic, preferențial, pentru o țară în curs de dezvoltare”, adică 22.000 de dolari. Conform legislației noastre, puteam să ofer… 128. Am comunicat la Capetown biata noastră ofertă. Același răspuns: 22.000. Scriu din nou: 128. Răspunsul: 22.000. Scriu (ce-o fi, o fi!) ministrului Culturii al Africii de Sud. Nu știu care o fi fost stadiul relațiilor cu România atunci, dar răspunsul n-a întârziat: dl Barnard s-a arătat dispus să ne acorde dreptul de traducere, urmând ca importanta sumă de 128 de dolari s-o virăm în contul unui azil de bătrâni din (pare-mi-se) Zambia.
După care, Barnard a venit în România și a conferențiat la Facultatea de Medicină din București, în fața unui amfiteatru arhiplin, populat – încă din vremea aceea – cu studenți surprinzător de bine cunoscători ai englezei. I-am adus cartea „O viață”, a remarcat calitatea proastă a cartonului și bună a tiparului, a așternut un autograf pentru „Junimea” și junimiști, nu înainte de a-mi promite că a doua carte a sa, „Inima nu trebuie să moară”, o vom putea edita cu dezlegarea lui directă, fără nici o pretenție financiară. Ba, mi-a promis și un set de fotografii care, dacă le-am fi avut la vreme, și-ar fi aflat locul adevărat în opul autobiografic „O viață”. Am primit pozele și le-am tipărit într-o anexă finală a lucrării „Inima nu trebuie să moară” („Junimea”, 1972) – o carte scrisă pe înțelesul tuturor, ce poate fi citită cu mult folos și acum, chiar dacă cele patru decenii scurse au adăugat sumedenie de noutăți în domeniu. Pe care autorul îl examinează și dintr-o perspectivă general-filosofică, dar și din aceea a unui onest popularizator ce nu se sfiește să coboare cu premeditare nivelul expunerii spre a fi înțeles și a i se urma sfaturile… nu tocmai conforme cu rigorile tratamentelor prescrise prin tradiție afecțiunilor cardiace.
Dacă descoperirea ulterioară a Ciclosporinei a dat cuvenitul impuls transplantului de organe, acționând asupra reacției de respingere proprie organismului uman, atât în mare, cât și-n amănunțimi, inima cea nouă „se montează” și acum exact după procedurile descrise și practicate de Barnard… Ironia sorții: o boală circulatorie (arterele!) a afectat mobilitatea mâinilor chirurgului și n-a mai putut să opereze. A murit la începutul anului 2001, desigur, de inimă. Până în ultima clipă și-a păstrat rangul de mare star și i s-a acordat pretutindeni atenția și răsfățul cuvenit. Dădea bine pe ecranul televizorului, izbutind să cucerească, printre alte răscunoscute vedete ale ecranului, până și pe… Lollobrigida, ceea ce i-a adus fireasca parte de invidie și resentimente… Barnard a pornit de jos, foarte de jos, spre a ajunge, prin muncă îndârjită, la zenitul recunoașterii mondiale. N-ar trebui uitat.
