Bariera

A ostenit să mai stea dreaptă pasarela (de fapt, pasajul superior) de la Ițcani. Toate pe lumea asta îmbătrânesc și, încet-încet, dau în primire. O să fie dreasă – măcar și-a făcut atâția ani treaba, nu ca autostrăzile care se prăbușesc înainte de inaugurare. Ne-am obișnuit cu pasarela în peisaj, zici că-i din totdeauna acolo; chiar dacă încă nu s-a găsit o rezolvare acceptabilă pentru accesul în direcția Burdujeni, nu-i de închipuit drumul către Rădăuți și Ucraina fără traversarea aeriană de la Ițcani. Și totuși, nu se arcuiește de cine știe când peste linia ferată; cum era… când nu era? A luat locul unei bariere ca toate barierele: o bârnă lungă de lemn, dungată roș-alb, pe care o cobora acarul cu manivela. Și când apuca să fie lăsată, uitată rămânea.
În vremea aceea CFR presta sumedenie de servicii cu mărfuri „vagonabile”, iar la Ițcani se recompuneau garniturile în conformitate cu evantaiul destinațiilor. Locomotiva de manevră trăgea trenul până făcea „marcă”, și-l împingea înapoi trecând vagoanele prin filtrul macazurilor. Așa a apărut, la CFR, meseria „scriitorului de vagoane” ce colinda liniile, nota seriile, le confrunta cu „scrisoarea de trăsură” și construia noul tren, născut din făptura celui abia sosit. Operațiunea, înceată și greoaie, dura enorm. Camioane și mașini mici erau puține în anii ’50, așa că rar vedeai câte un șofer exasperat, iar căruțașii se obișnuiseră, așa că-și desfăceau traistele cu brânză și ceapă roșie, începea să adie mireasmă dulceagă de samagoncă și se scoteau la vânzare niscaiva găini, rațe, ouă, slănină – era „piața de la barieră” care funcționa fără greș iarnă-vară în acompaniamentul șuieratului locomotivei: odată pentru înainte, de două ori înapoi, de trei ori oprire.
Are o poveste interesantă bătrâna mașină cu aburi construită în Germania acum mai bine de un veac. Purta numărul 140.221 și era cap de serie, așa că n-a avut parte de modificările constructive ale suratelor mai tinerele. Rămăsese stigmatizată de coșul ca o mânătarcă, cum îl mai aveau doar mocănițele forestiere și, intrând pe site-ul nostalgicilor tracțiunii cu aburi, am aflat postată poza cenușăresei 140.221, dimpreună cu întrebarea „cine poate da relații despre această locomotivă ciudată?” Iaca, relații: făcea serviciul de manevră, în anii ’50, în dreptul barierei semipermanente Ițcani. Probabil s-a mistuit demult în vreun furnal hrănit cu fier vechi, fără a fi avut parte vreodată de slobozire la drum lung și liber… Și cum lungile popasuri la barieră adunau lume și de-o parte, și de cealaltă, geografia economică a comunei Ițcani și-a reconfigurat centrul.
Așa cum barierele de corali atrag și păstrează vietățile oceanului, trecerea mereu obturată de la Ițcani aduna poporăni, stimula taifasul și micul comerț volant. Aici era postat căruciorul vânzătorului de înghețată (adevărată măiestrie să dai senzația că umpli cornetul, când, de fapt, rămânea gol, gulerul de înghețată revărsându-se înșelător peste margini…), aici se aciuau țigăncile ce comercializau „bomboane agricole”, pe aici se învârtea, cu tejgheluța de gât, „Nea Sugiuc”, producător de caramele și jeleuri de mere-pere, tot de el „desfăcute pe piață” (s-a numărat printre primii „industriași” victime ale noului regim: nu l-a doborât naționalizarea din ’48, dar i-a închis afacerea Festivalul Mondial al Tineretului, care a rechiziționat tot zahărul din România).
Acolo era Agora Ițcanilor, aici se discuta politică, aici au cuvântat, la alegerile din ’46, agitatorii, și tot aici, dintr-un difuzor-oală plasat în vârf de stâlp, răsuna dimineața articolul de fond din „Scânteia”, citit la Stația locală de radioficare… La barieră era și stația autobuzului de Suceava, un soi de struțo-cămilă pătrățoasă, galbenă și hrentuită, de care, iarna, ne agățam cu patinele de lemn (nici n-am văzut, în copilărie, patine adevărate decât în filme…) și voiajam bine-mersi până ce dădeam peste vreo balegă înghețată – amin călătorie gratuită! Bătrânii istoriseau că, tot printre cele două bariere, trecea cândva și trenul care urca pe streck până în centrul Sucevei. Au mai rămas, pe malurile râului copilăriei, ruinele celor două capete de pod. Cine să mai știe că pe acolo trecea trenul, cine să mai știe că, pe vremea mea, frizerul Simcălă începea să-l tundă loco-căruță pe nea cutare de-o parte a barierei și să-l termine de partea cealaltă – în fericitul caz în care semipermanenta se deschidea înaintea scurgerii jumătății de ceas… Că de n-ar fi (fost), nu s-ar povesti.