Barem o bere!

Luni, 3 martie, s-a sărbătorit „Ziua mondială a scriitorilor”. Habar n-am avut și, dacă nu mi-a spus nimeni, am rămas ne-sărbătorit; barem o bere să fi ciocnit în sănătatea breslei, dar n-a fost să fie! „Ziua mondială a scriitorilor” se tot sărbătorește încă din 1986, iar eu aflu după mai bine de un sfert de veac? Hotărârea trecerii în calendar a fost luată la cel de al patrulea Congres al PEN Clubului, considerat „organizația internațională a scriitorilor”, la rându-i înființat de cine știe când (1921); de altfel, din 2010 titulatura a devenit „PEN Internațional”. Mă-ntreb câți dintre scriitorii români actuali sunt membri ai PEN Club – eu, cu siguranță, nu-s. Și dacă nu-s, am sau n-am căderea să mă bucur de 3 martie? Ziceam că, în România, apartenența de breaslă ți-o conferă Uniunea Scriitorilor, îndrituită să gestioneze activitățile externe și relațiile internaționale, inclusiv reprezentarea membrilor ei peste hotare, dar văd că, de fapt, „organizația internațională a scriitorilor” este PEN Club. Ale cărui principii generoase, umaniste, democratice, nu văd care dintre scriitorii noștri s-ar găsi să le conteste (rezum: literatura n-are frontiere, nu trebuie să fie atinsă de tensiunile politice de orice fel, ea susține idealul unei unice umanități trăind în pace, într-o unică lume liberă, se cuvin dezavuate toate formele de suprimare a libertății de expresie ș.a.) La noi, PEN Clubul a luat ființă în 1923, printre inițiatori și membri numărându-se scriitori de primă mână: Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Ion Pillat, Mihail Sebastian, Camil Petrescu, Victor Eftimiu. A fost interzis după 1944, ultimul secretar al organizației, Radu Cioculescu, murind în închisoare. Abia în 1964 s-a re-autorizat funcționarea PEN Clubului, considerat că ar fi fost „un fel de Secție de relații internaționale a Uniunii Scriitorilor” – ceea ce-i total neadevărat, n-am auzit niciodată, în ședințele vreunui organ al Uniunii, invocată autoritatea, ori barem existența PEN Clubului. Postura de președinte al PEN-ului românesc (Geo Dumitrescu, Eugen Jebeleanu) reprezenta o simplă sinecură; abia după 1990, când se spune că s-au reînființat PEN-cluburile în țările foste comuniste (dovadă că efectiv n-au existat până atunci) și Ana Blandiana a primit președinția, s-ar putea vorbi „de facto” despre un PEN Club românesc angajat în „lupta pentru supraviețuirea literaturii, amenințată tot mai mult de televiziune și de sub-cultură, dar și pentru drepturile și libertățile profesionale ale scriitorilor și pentru libertatea cuvântului”. S-ar cuveni, deci, ca tot scriitorul român să devină și membru al PEN Club. Nu știu care-i procedura, sper că nu-i similară cu aceea a Masoneriei, la care nu aderi când vrei tu, ci doar când consideră ea că meriți să te recruteze. Oricum, atribuții ale Uniunii Scriitorilor s-ar împărți cu acelea ale PEN-ului, câtă vreme și acesta „militează pentru drepturile și libertățile profesionale ale scriitorilor”. Unde ar fi destul teren de luptă și, nu-i așa, dacă-s doi, puterea crește. Iată, în această ordine de idei, o semnalare deloc sărbătorească publicată de Viorel Dădulescu în ziarul clujean „Făclia”: „Există la noi în țară un bizar grup de ființe care sunt capabile nu numai să muncească pe gratis, ci chiar și să-și plătească singuri producția. Desfășoară – s-ar putea spune – o activitate pro bono. Înainte vreme, categoria asta socio-profesională nu apărea nici măcar în nomenclatorul meseriilor, în care singura referire la activitatea cu pricina era „scriitor de vagoane”. Meseria de scriitor – deși unii dintre cei care o practicau apăreau în manualele de Literatură – nu figura între ocupațiile recunoscute. Însă, deși profesiunea nu exista oficial, de trăit se putea trăi destul de bine de pe seama ei. Cu totul alta este situația astăzi.
Cei mai mulți scriitori români („adevărați” sau „veleitari”) câștigă infim sau chiar nimic de pe urma acestei activități. (…) Este absolut fascinant cum o mulțime de persoane cu activități literare se străduiesc să dea de lucru tipografilor, librarilor și editorilor, fără a avea nici un beneficiu financiar de urma acestei munci. Ba chiar scoțând bani din buzunarul propriu pentru asta. Nu am date statistice, dar aș băga mâna în foc că multișor peste jumătate dintre titlurile care apar într-un an sunt finanțate strict de autori. Majoritatea editurilor din asta trăiesc, din banii autorilor, iar de câștigat, câștigă și tipografiile și librăriile, numai persoana al cărui nume apare pe copertă – nu. (…) Cu toate acestea, o mulțime de persoane continuă să se încăpățâneze și să „comită” texte literare, mai rele sau mai bune, texte care, așa cum sunt, poate că măcar ne țin de urât. Și fiindcă 3 martie este „Ziua Internațională a Scriitorilor”, am putea să trimitem un zâmbet virtual acestor persoane care – ca să folosim termeni aproape juridici – s-au auto-condamnat la muncă în folosul comunității. Iată ce larg front pe luptă pentru PEN! Deocamdată, doar dă premii. Poate, într-un viitor…