Cum-necum, pe șantierul viitorului stadion național se lucrează. Se pare că, în sfârșit, vom avea o incintă onorabilă destinată marilor confruntări sportive naționale și internaționale. Alte orașe europene (n-am spus țări, ci orașe) au câte 2-3-4 astfel de stadioane, unele emblematice, devenite prin ele însele obiective de mare interes turistic.
În octombrie, am fost pe Camp Nou, la Barcelona. Dimineața vizitasem Stadionul Olimpic, bijuteria cu 55.000 de locuri care a găzduit Olimpiada din 1992: pare o acadea plastifiată – nici o zgârietură nicăieri, nici un scaun ciobit, nici o țeavă plângăcioasă la closetele demne de Hilton, nici un fir de praf, gazon ireal, de zici că-i sintetic… Cu toate astea, vedeta rămâne, în capitala Cataluniei, Camp Nou. Am urmărit un meci oarecare, cu Barça în zi proastă (desigur, a marcat Messi), dar n-a contat reprezentația fotbalistică, cât spectacolul de ansamblu, copleșitor, unic, emoționant, ce-ți lasă senzația de templu și impresia că mai mult decât atât n-are cum să se poată. Fie dacă vorbim și numai despre parcarea subterană cu 10.000 de locuri, cea mai mare din Europa!
Aproape că nici nu-i nevoie de aură fotbalistică întru susținerea unicității construcției, dacă ne amintim că, aici, 120.000 de spanioli au ascultat messa Papei Paul al II-lea (1982), că, în 1983, Julio Iglesias a cântat pe Camp Nou pentru 60.000 de spectatori, pentru și mai mulți Michael Jackson în 1988, Carreras-Domingo-Pavarotti în 1997. Iar când onoranta listă de personalități o completezi cu nume intens rezonante în fotbal (Cruyff, Maradona, Romario, Ronaldo, Messi ș.m.a.) înțelegi că încă nu se cuvine închisă besacteaua cu superlative și că vor mai fi presărate din belșug semne ale mirării.
Ca și „Olimpico”, Camp Nou are un muzeu (8,5 euro intrarea!). M-a interesat mai puțin puzderia de cupe obținute de Barça în Spania și-n lume (a câștigat 20 de campionate naționale, 25 de cupe ale Spaniei, 10 competiții UEFA, Cupa Campionilor Europeni, Campionatul Mondial al Cluburilor etc. etc.) cât mărturiile începuturilor și, mai ales, mecanismul dobândirii funcției de simbol politic național, rareori atribuit vreunui stadion de fotbal.
În 1899, un oarecare Joan Gramper a plasat o propunere-reclamă în ziarul „Los Deportes”, prin care invita doritorii să alcătuiască o echipă de fotbal la o întâlnire în „Sole Gimnastico”. S-au prezentat taman 11 și astfel s-a născut F.C. Barcelona, spre a ajunge în 2010 (evaluare Forbes) la o valoare totală de 1.000 milioane dolari. „El classico”, denumirea atribuită cu tâlc derbiurilor cu eterna rivală Real Madrid ascunde nu numai o veche dispută sportivă.
Catalunezii Barcelonei își doresc independența față de Spania, în vreme ce gruparea madrilenă Real este văzută ca reprezentând opresiunea puterii centralizate. Și asta încă de pe vremea lui Franco, când, asumându-și o anume simbolistică, F.C. Barcelona și stadionul Camp Nou au devenit mai mult decât un club: o cale pentru demonstrarea și susținerea unei anumite identități contestate.
Poți deveni membru de onoare al clubului contribuind cu o sponsorizare de minimum 40.000 de lire sterline, membru asociat în schimbul unei taxe anuale de 14.000 lire. Nu-i lipsă de oferte! Și Papa Paul s-a declarat fan Barça!
Dar alta-i chestiunea de discutat, dacă are cineva bunăvoința să încerce a compara politica de club barceloneză cu aceea practicată în fotbalul românesc actual. Din formația de bază a Barcelonei, doar doi sunt străini, (brazilianul Alves și argentinianul Messi; chiar și Krkići este cetățean spaniol!), majoritatea fiind proveniți din producția propriului centru de copii și juniori. O putem lua și ca expresie a unui restrictiv orgoliu național-naționalist, dar câtă vreme echipa se menține constant atât de sus în orice top al fotbalului continental înseamnă că se bazează pe valori reale și că nici un alt mobil n-are relevanță. Procesul de de-românizare ce-l suferă fotbalul românesc (dacă am ajuns să importăm mere, praz și castraveți, de ce să nu aducem pe bandă rulantă și mediocrități fotbalistice din lumea largă?) a dăunat profund mai ales echipei naționale.
Marți seara am revăzut Barça și Camp Nou, de astă dată la tv. Barcelona și-a permis să alinieze, într-un meci de cupă europeană, o echipă de puști proveniți din „creșa” clubului. Au câștigat lejer, umilind campioana Rusiei. Neîndoielnic, asta-i calea succesului în toate cele: efort propriu, producție proprie, construcție națională de perspectivă. Rămâne s-o pricepem și noi.
