BARBU

Nu Eugen, ci Nicolae. Citindu-le în manuscris, am privilegiul să scriu despre cărți care „stau s-apară”. Am mai făcut-o în acest colț de pagină, anticipând reacția așa numitului „public cititor”. Care-i tot mai puțin public (substantiv colectiv) și mai mult cititor spre… singular, din știuta pricină a concurenței pe care cartea o îndură din partea audiovizualului și a ofertei de pe pestrița și acaparatoarea piață a gazetăriei și internetului. Rămân, oricum, la convingerea că, pe termen lung, efemerul n-are șansă de biruință: cartea este cea care rămâne. Am una proaspătă în față, încă fără titlu și în curs de pritocire editorială: tot din zona unui anume efemer se nutrește: teatrul. Cel care trăiește extatic, până dincolo de punctul de fierbere, clipa miracolului scenic, spre a piere în neant după ultima rafală de aplauze, oricât de generoase și entuziaste. Cine să mai știe, acum, câtă emoție va fi „ars” pe scândura scenei Naționalului ieșean vreme de peste patru decenii, rămânând cel mult o scânteie ici-colo, în sertărașul ignifugat al amintirilor dragi; în rest, uitare deplină și suverană. Un singur om poate depune mărturie credibilă și avizată: N. Barbu. 42 de ani (1942-1984) a urmărit cu creionul în mână, cronicărește, spectacol după spectacol, închegând fără să-și propună cea mai completă și exactă istorie a unei lungi perioade din existența celei mai vechi scene românești. Profesoara Sorina Bălănescu, de la Academia de arte Iași, a avut răbdarea dârză să scotocească sumedenie de colecții gălbejite, scoțând la lumină – printr-un demers ținând de arheologia culturală – cronici teatrale la fel de uitate ca și reprezentațiile cărora le-au fost dedicate. Cartea înmănunchează 124 de cronici, alături de interviuri, portrete ale unor mari actori, sinteze privind ansamblul unor stagiuni. Încă în 1955, N. Barbu a avut realul curaj de a scrie că „o tendință ce trebuie combătută cu toată fermitatea (îngăduiți limba de lemn; o cultivă tocmai pentru a-și putea permite aserțiunea ce urmează, total în răspăr cu indicațiile oficiale) este valorificarea unei lucrări literare după criteriul singular al temei.” Cere „îndrăzneală și stil în arta regiei”, atenționează asupra „lucrurilor mărunte cu efecte hotărâtoare”, observă că „regizorii acordă prea mică atenție rostirii expresive” (parcă-i și mai evident acum, în 2007!), refuză grandilocvența scenică („măreția eroilor decurge din simplitatea lor”), întrevede (în 1961) un dezechilibru și mai evident azi („rolul actorului nu trebuie să fie neglijat față de cel al regizorului”), cere „dozaj judicios între aparențe și esențe”, atrăgând mereu atenția că „arta scenică presupune prin excelență idei.” Cronicile lui N. Barbu (de mai bine de două decenii, autorul lor a trecut dincolo de cortina și arlechinii lumii acesteia…) urmează tipicul discutării textului, apoi a regiei, interpretării, scenografiei, muzicii de scenă, și, de-a dreptul neașteptat, nu afli repetiții, locuri comune, neglijențe de stil. Se manifestă, poate, ceva pudibonderie, să-i spunem, „expirată”. N. Barbu vede „situații licențioase” în nevinovatul spectacol Svejk (1981 – ehei, ce spectaculoasă evoluție a cunoscut teatrul românesc de atunci!), are anumite idiosincrazii (Baranga, Davidoglu, Voitin), creditează excesiv alte texte (mă tem că inclusiv ale subsemnatului…) Cartea, adevărat tezaur de informație, scrisă cu rigoarea profesionistului și distinctă finețe intelectuală, n-o pot recomanda fiindcă… încă n-are titlu. Dar rețineți autorul: N. Barbu.