Bar de lux

Mesuțe octogonale, acoperite cu o țesătură în două ițe, vopsită roșu cinabru. Sfeșnic cu trei brațe. Banchete cu huse verzi. Chelnerul, cu distincție de academician. Ține lista strînsă la piept (coperți roșii, șnur roșu, titlu imprimat cu folio auriu). Un bărbat cu părul alb abia tinge clapele pianului de pe estradă: coada fracului îi atîrnă peste taburetul rotund și fîlfîie ca un drapel în bernă. Mă aflu la Uskudar, la o azvărlitură de băț de Bosfor, dar, oricum, în Asia. Prietenul care m-a învitat (de-al casei) nu se ostenește să cerceteze lista: comandă cu glas scăzut. Chelnerul și-a cenzurat surîsul prea larg și ascultă atent, prevenitor, de parcă între el și onor clientul s-a înfiripat complicitatea unui diagnostic grav, obligatoriu de păstrat în taină. Mîncăm – vorba vine – un soi de garizi scufundați în cremă de ananas. Aterizează, apoi, o enormă langustă mustăcioasă; antenele le poartă pe spate și rămîn dincolo de marginea platoului. Amicul mînuiește cu dezinvoltură bateria de tacîmuri speciale, pe care te-ai aștepta să le descoperi mai degrabă în dulapul de sticlă al dentistului. Mă aflu în dificultate și încerc să-i imit mișcările de scociorîre a decapodului fără clești. Peretele dinspre Bosfor e în întregime din sticlă. Mi se spune că, pe vreme rea, peretele-fereastră e în întregime scăldat în spumă. După desert, amicul se ridică, dispare și se întoarce cu o fată-femeie-doamnă brunetă foc, fardată foc și frumușică… așijderea: „Ți-o prezint pe Lelia. Surpriza serii”. După care, dispare. Fata se așază, deshide o mini-poșetă brodată cu paete și extrage țigareta ce a sedus populația feminină din Australia pînă-n Canada – St. Moritz. Lelia cheamă chelnerul care, după supușenia complice pe care i-o arată, pare a o cunoaște din totdeauna. M-a îngrozit perspectiva șampaniei franțuzești, dar nu, pe masă poposește un foarte masculin whisky cu gheață. Lelia stinge țigara și rotunjește românește, o propoziție total neașteptată: „Nu-s ceea ce crezi”. Apoi: „Dacă știam că ești român, nici nu veneam. Orhan m-a păcălit. O să i-o plătesc”. O-ntreb de ce nu-i plac românii. Arată către scheletul din platou: „Voi, acolo, n-aveți languste.” (Motiv pentru care suferim adînc.) „Cum vorbesc? Se simte că… de vreo cinci ani…” O asigur: nimeni n-ar bănui că a învățat româna de pe discuri. După care, începe cu întrebările – dacă mai merge tramvaiul 13… Dacă se mai fac baluri la Arhitectură… Dacă se mai coc dudele în grădină la . Odată, i-a căzut o dudă în saramura de ciuperci… “Știi, îmi contruisem un echilibru. Singura mea șansă era să șterg banda. Să nu mai rămînă nimic. Izbutisem – pînă la un puct: visele. Visez românește. N-am purtat în viața mea catrință. Ei bine, m-am visat cu ie și catrință… Nu-s ceea ce crezi. Nu plec niciodată cu nimeni. Obligația mea este să întrețin consumatorii. Conversație, dans… 10 euro pe seară. Să se simtă lumea bine. Poftim, dacă vrei să știi: româncă, din București. La liceul, șefă de promoție. M-am măritat cu un italian. Să zicem, nepotrivire de caracter. Am ajuns la Pireu. Pe urmă, la Ankara. Făceam poze artistice la Cubuk Baraji. În bikini. Apoi, poze de studio. Fără costum. Avem sindicatul nostru…” Îi atrag atenția că mi-a spus ceea ce nu-i. Aștept lămuriri despre ceea ce este. Mă privește absentă. „Rudele din București mă cred în Italia. Am făcut rost de vederi și, cînd aflu vreun turist italian, îi dau cartolina s-o arunce într-o cutie poștală din Roma…” Undeva, din celălalt capăt al sălii, se aude un „pst–pst!” înfundat. Lelia ridică ochii. Un domn distins, cu părul alb, sever încorsetat în armura fracului demn, îi face semn cu degetul, arătînd către masa la care se plictisește un rotofei ce suge trabuc după trabuc. Lelia oftează: „Plec. Îmi pare rău. Te-au mirosit că… nu-i cazul…” Țeapănă, se ridică și pornește către masa plictisitului personaj rubicond. Ia loc pe colțul canapelei. „Gazda” se ridică și se înclină – o om de lume. Lelia deschide poșetuța și scoate un St. Moritz. Cere foc, deși am văzut că are brichetă cu pietre scumpe – desigur, imitație. Îmi mai aruncă o privire și schițează gestul final: „asta e”.