Banul văduvei

Găsim consemnat în Evanghelia după Matei, că la un moment dat, Hristos stătea și privea mulțimile cum aruncau bani în cutia darurilor, socotindu-le parcă mărimea jertfei. Și venea fiecare și punea după cum putea, alții mai mult iar alții mai puțin. Și erau mulți, dintre cei bogați, care aruncau mult. Dar a pus și o văduvă doi bani și balanța lui Hristos a înclinat mai mult decât multul celor bogați. Cu doar doi bani, văduva a fost fericită de Hristos pentru jertfa ei. Ea dăduse tot ce avea, cei doi bani ai săi, atât de puțin totuși, dar care, pentru ea, însemnau totul.
Smerenia
Prin simplitatea ei, această întâmplare ne este pilduitoare și nouă celor de azi, în dorința noastră de a ne jertfi pentru Hristos. Pentru cei mai puțin râvnitori dintre noi, banul văduvei ne este spre îndulcire, gândindu-ne că Hristos a primit și puținul văduvei, ba chiar l-a considerat mai mult decât obolul bogaților. Și ne gândim că, jertfind puțin, puțin vom primi, fără doar și poate, măcar cel din urmă loc din rai, că s-o afla și pentru noi ceva, aceia care nu am dorit niciodată prea mult, care din prea multă “smerenie” ne-am socotit “nevrednici” de o chemare așa de mare și am preferat să-i dăm lui Dumnezeu doar puțin, cât să-L facem să creadă că nu L-am uitat cu totul. Acestea sunt sufletele mărunte, care, în micimea lor, aruncă în cutia darurilor întotdeauna puțin, indiferent de cât de mult au. Și ne invocăm neputințele, ne scoatem la iveală multele griji care ne copleșesc, trebuințele prea mari pentru traiul cotidian, și ridicăm inocenți umerii cu gândul la puținul văduvei, că poate Dumnezeu ne va înțelege, și va cântări cu balanța milei “umila” noastră jertfă.
Jertfa
Pentru alții dintre noi, aprinși de păruta râvnă, banul văduvei ne cheamă la jertfa totală. Ne zicem că doar jertfind totul, putem primi totul, precum văduva care a pus în cutie întreaga sa avere. Și pornim cu sârg pe drumul greu al nevoinței, cu încredințarea că golirea noastră va fi umplută numaidecât de preaplinul dumnezeiesc. Un calcul scurt, făcut la rece, ca și contabilul care este sigur pe dubla înregistrare. Ne prindem într-un târg care nu poate fi decât în avantajul nostru. Și începem să ne jertfim, din ce în ce mai mult, pentru a ajunge în grabă la golirea deplină, condiție pentru umplerea imediată. Conștienți de măreția propriilor fapte, închiși în tipic și cu inima rece, ne “ostenim” în postiri aspre, rugăciuni îndelungi, odihne ațipite, milostenii nemăsurate, fără socoteală, cu ambele mâini, ne “smerim” în tăceri forțate și lacrimi chinuite… o jertfă prea mare pentru o cutie a darurilor atât de mică. Aceștia sunt orgolioșii, sufletele umplute de sine care așteaptă nerăbdători ca jertfa lor să le fie imediat primită și răsplătită.
Profunzimea sufletului
Că doar dacă ei au jertfit totul, nici Dumnezeu nu le va putea da mai puțin. Și ne jertfim cu pumnii strânși și degetele încleștate, cu privirea înfrigurată, silindu-ne firea peste măsură, întocmai ca bietul călugăr Ferapont din “Frații Karamazov”. Dar ajungem în cele din urmă la sărăcire, la deznădejde, la golire împietrită, la anormalitate. Și primii și cei din urmă își consumă jertfele la vedere. Primii prin absență, iar ceilalți prin prezență. Primii se scuză mereu, ba de una, ba de alta, se retrag alunecoși precum peștele din orice implicare, din orice le-ar zdruncina câtuși de puțin confortul lor lăuntric și în monotonia lor își văd doar de propriile interese, lui Dumnezeu aducându-I din când în când câte ceva, destul de vag și nedirecționat. Ceilalți sunt oarecum zgomotoși. Ai o problemă, dau buzna lângă tine să te ajute; te uiți în dreapta, mâna lor întinsă făcând milostenie abia așteaptă să fie văzută; prin ușa lăsată întredeschisă, îi vezi cu mâinile întinse la rugăciune; pui masa, te refuză politicos: “numai ce au mâncat”; intri în biserică, trebuie să-i sari că doar sunt “nevrednici”…
Sunt și alții, mult mai puțini din păcate, care împacă cu înțelepciune prea puținul primilor cu prea multul celorlalți. Orientați spre interior, spre profunzimile sufletului, jertfa lor se consumă înlăuntru, nevăzut, în taina inimii lor. Niciodată nu le vezi lupta, ci cu discreție trec pe lângă tine, ca și văduva, neobservați. Sunt cei angajați în lupta duhovnicească, cunoscând lungimea și asprimea ei, căutând să biruiască totdeauna uneltirile vrăjmașului. Pentru că știu că diavolul, cu masca de mare negustor de promisiuni, nu-ți cere nciodată prea mult. Totul este foarte ieftin.
Cu puțin, câștigi
Pentru puținul tău ai atât de mult de câștigat. Alături de cele pe care cu bună seamă le-ai făcut pentru Dumnezeu, vrăjmașul nu-ți cere pentru sine decât o clipă. Doar un minut de somn în plus, doar o lingură de mâncare mai mult, doar un cuvânt de răzbunare, doar o rugăciune rostită în grabă, doar o metanie mai puțin. Și pentru atât de puțin îți promite că oboseala ta se sfârșește ca prin minune, trupul ostenit ți se reface, dreptatea se restabilește și timpul de care dispui se lungește.
Acești nevoitori știu că în șoapta ispititoare a diavolului există un moment în care ceva, aparent atât de mic și neimportant capătă o valoare foarte mare. Iar aceștia nu jertfesc decât foarte puțin. La vedere și ei mănâncă, și ei beau vin, și ei râd și glumesc, și dorm și fac toate cele pe care noi, cei neputincioși, le vedem mult prea normale. Dar lupta lor nu este îndreptată decât împotriva a ceea ce este peste măsură, nejertfind decât cei doi bani care pentru o clipă îmbracă forma totului, doar acel puțin care i-ar putea împătimi.
(Sursa: www.geocities.com, Florian Filat)