Cei pasionați de istoria modernă și contemporană au realizat, cu siguranță, că titlul este inspirat de lucrarea de referință a lui H. Arendt „Banalitatea răului”. Am fost profund influențat de această carte, una din cele mai bune analize ale barbariei secolului XX, dar acest articol se va referi la un subiect infinit mai puțin grav pe plan umanitar, respectiv incompetența din zilele noastre.
Nepriceperea fudulă se manifestă la toate nivelurile, afectează domenii diferite, de la conducere până la analize, și este prezentă în instituții de stat, în educație, sănătate, diplomație etc., afectând în grade mai mari sau mai reduse o funcționare normală. Și trebuie să menționez că incompetența și impostura nu s-au concentrat în România. Le regăsim peste tot în lume, atât în țări cu regimuri democratice, cât și în dictaturi.
Am ajuns, în lumea incompetenței, să fim uimiți dacă un proiect se realizează la termen, la calitatea dorită și la prețul convenit la semnarea contractului! Regula este ratarea prevederilor din contract, invocându-se un număr imens de cauze de ordin subiectiv, în general („forță majoră”, spre exemplu!). Chiar şi cel mai notoriu incompetent dovedește o abilitate deosebită în a găsi vinovați pentru ratarea obligațiilor asumate, reușind în majoritatea cazurilor să evite sancțiuni financiare sau administrative. Dacă inventivitatea în acest domeniu ar fi canalizată în scopuri pozitive, am atinge mai repede și mai puțin costisitor scopul. Dar nu cred că am mai fi noi!!!
Suntem obligați de istorie să abordăm problema incompetenței etapizat, respectiv până în 1990, perioadă cunoscută drept „construcția socialismului la orașe și sate”, și apoi manifestarea ei în anii „edificării capitalismului”, de cumetrie, după cum au fost definiți, inspirat, anii de după Revoluție (sau Loviluție, după alții). În anii socialismului impostura și nepriceperea erau simbolizate de activul de partid, care îndeplinea cu abnegație indicațiile prețioase ale tov. N. Ceaușescu, acţionând, spuneau gurile rele, după principiul „din greșeală în greșeală spre victoria finală”. Și victoria a venit în decembrie 1989, dar nu asupra incompetenței, care și-a continuat marșul triumfal. Purtătorii de drapel ai nepriceperii au devenit inițial activiștii de rang II sau III, mai puțin înjuraţi și care visau un gorbaciovism, precum în răsărit.
Prăbușirea URSS a însemnat și „trecerea pe linie moartă” a unor „emanaţi ai Revoluției” și începutul unui marș spre Vest (idee foarte bună), dar cu aproape aceiași lideri la conducere din punct de vedere al competenței. Dacă în anii ’90 și până la accederea în alianțele actuale (UE și NATO) lipsa de „cadre de conducere” adaptate unei societăți democratice era justificată, după acele momente nu este de acceptat atât timp cât sunt suficienți români care s-au calificat „afară”, menținerea vechilor activiști vopsiți sau a discipolilor lor!
Realitatea incompetenței ne „lovește” permanent și TREBUIE, obligatoriu, să ne punem o întrebare dură, respectiv: cât rezistă națiunea sub aspect economic, social, administrativ, diplomatic etc. cu un procent atât de ridicat de „nechemați” în funcții de decizie? Pierderile generate de gafe, ratarea ocaziilor favorabile pe plan mondial, lipsa capacității de promovare sau prostiile în rafală la nivel local au fost calculate de cineva în România? Sunt specialiști care o pot face, analiza și prezenta efectele incompetenței. Cred că o asemenea acțiune ar determina mai mult discernământ în momentul votului. Sunt simpatici, dar dacă nu se pricep ce facem? Ne batem cuie în talpă? Nu, mulțumesc!!
Viitorul fără competenți echivalează cu eșuarea prezisă năuc de „herr Klaus” pentru România. Nu ne permitem! Sau un viitor dirijat de alții și în interesul lor!!
P.S. „Un geniu al omenirii” se întreba: eu sunt cel nebun sau ceilalți?” Îi consider nebuni pe cei care doresc o poziție pentru care nu au competențe!
