Balta Morgana

Un amic pescar împătimit (altfel, om la locul lui) mă informează că-i toamnă gri, iazurile s-au tras, Prutu-i cât Dunărea, iar el a aflat un pont formidabil; dacă izbutesc să-mi țin gura, mă duce într-un loc tainic și virgin, unde, după inundațiile rituale, s-a format o baltă plin de șalău, știucă, somn și caras la kil. Are un fin slujbaș la Poliția de Frontieră, ăsta i-a șoptit informația, cu o singură strașnică poruncă: să tacă mormânt. Cuiva, totuși, a trebuit să-i destăinuie secretul, doar n-o să se ducă la pescuit de unul singur. M-a ales pe mine și-i sunt adânc recunoscător, fiindcă anul acesta n-am izbutit nici o ispravă în Deltă, Prutul a fost neprietenos, când prea umflat, când prea scăzut, iar la iazurile furajate, unde se prinde mereu același crap-stas, adevăratul pescar ajunge doar când îi ruginesc sculele și n-are încotro. Primesc instrucțiuni: să nu suflu vorbuliță nici lui Mișu, nici lui Gică, și mai ales lui Nae, oricâtă tovărășie de expediții ne leagă. După ce, azi, luăm caimacul, le-om spune și lor…
Nu merge cu mașina lui, că are ștergătoarele defecte, dar n-o să fie bai, fiindcă oricum e ceva cale de umblat pe jos și o să lăsăm Loganul (meu) la asfalt. Așa și facem: în marginea unui cătun colbăit, așez mașina sub un castan tehui – jumătate sfarogit, jumătate înflorit aiurea, în plin octombrie. „Să fie clar – mă dăscălește amicul – n-o să defilăm prin sat cu sculele în spinare, că se prind toți și chiar mâine scot perdelele de la ferestre și le transformă în năvoade, cum au făcut și la inundațiile de anțărț. Adio pește, adio baltă de taină.” Așa că ocolim îndelung pe sub dig, apoi ne tăiem cărare printr-o perie aspră de mladă. Am în spate un rucsac cât o ladă de zestre, în care-i grămădit inventarul regulamentar: un chintal de mulinete, cutii de bere, termos cu cafea, de-ale gurii, apă minerală, râme negre, râme roșii, mămăligă pentru momâi și cubulețe, șrot de floarea soarelui, viermuși grațioși, în perpetuă vânzoleală browniană, forface, plumbi de rezervă, minciog, clopoței, juvelnic, pelerină de ploaie, prosop, burete legat cu șnur etc. etc. De gât mi-am atârnat binoclul și geanta cu acte, că dincolo de fâșia arată e teritoriul nimănui și grănicerii te dibuie prin termoviziune.
Pe umărul stâng am agățată husa cu lansete, cu mâna dreaptă tăbârcesc scaunul pliant. Ce mai încolo-încoace, nu-i plăcere mai mare decât să hălăduiești toamna prin natura patriei – dacă n-ar fi rugii de mure care agață cizma mereu, așa că o ținem tot într-o călcătură tare și-o călcătură moale. Ciudat, și murele s-au zăpăcit, nu numai castanii: au înflorit încă odată, aiurea și fără rost. Cârâie fazani. Pretutindeni, râmătură de mistreți, chenăruită cu șirag de urme proaspete. „Șase! – sunt avertizat – lasă-te jos, vine o căruță pe dig!” Ne pitim după o tufă de porumbe. N-am fost văzuți. Așteptăm să dea telegarii cotul și trecem digul aproape pe brânci, să nu ne repereze ciobanul de pe dealul celălalt. Îl văd prin binoclu: vorbește la telefonul mobil, n-are ochi și, mai ales, urechi pentru comandoul nostru. După dig începe o nesfârșită schinăraie.
Primul pas stârnește întâiul nor de țânțari. Al doilea, pe următorul. Ceața bâzâitoare avea să ne însoțească tot drumul. Am o singură mână liberă și-o fac elice. Degeaba. Rămân în urmă țânțarii sătui, roiesc cei rupți de foame. După al treilea kilometru, încep problemele la L4-L5 și tânjesc abitir după cada de baie în care, atunci când mă aflu printre bulbuci, mă visez la pescuit. C-așa-i omul, totdeauna vrea altceva… Amicul îmi arată, la muchia zării, un alt dig, cu sălcii, la vreo doi kilometri, după care s-ar ascunde balta minune. În cele din urmă am ajuns – nu mai spun cum și în ce hal, cu scaieți și-n suflet, zgâriați de mladă, ciuruiți de bestiile bâzâitoare și cu șalele hrentuite. Ne tragem răsuflarea sub digul abrupt, după care, târâș-grăpiș, îl trecem. Iată balta: liniștită, maiestuoasă, limpede, adevărat vis.
De cealaltă parte a digului, aliniate la umbră, Dacia lui Nae, Trabantul lui Gică și motocicleta lui Mișu.