Balaurul

Istoria recentă a românilor a rămas marcată de obsesiva menționare a „temei buldozerului” care ar fi dărâmat istorice așezări rurale românești. N-o mai pune nimeni la îndoială, a fost istoricește deplin consfințită și adjudecată, o aflăm constant invocată nu numai în pagini de gazetă, ci defilează și-n ditamai lucrările serioase, cum ar fi cartea lui Bogumil Luft, fost ambasador al Poloniei la București și la Chișinău, „România în goană după happy end” (ed. Polirom). Autorul „mânuiește în mod strălucit condeiul și este un observator ager și pătrunzător” îl caracteriza Adam Michnik, la care aș adăuga știința decelării esențialului și buna credință ce luminează oglinda fiecărei pagini – dacă Bogumil Luft nu s-ar fi lăsat și el sedus de imaginarul zăngănit al șenilelor buldozerului dărâmător de sate și de veche cultură românească. Am mai spus-o și-o mai spun: în România, n-a fost distrus nici un sat… cu buldozerul, arătați-mi unul singur, de sămânță! – ceea ce, desigur, nu legitimează proiectul utopicei sistematizări rurale ceaușiste, dar asta-i cu totul altceva.
Doar că fantezia, pusă cândva în circulație de presa străină cu prea puțin acces la informația directă, a fost copios preluată și-n media românească, iar acum toată lumea „știe” că buldozerul a distrus sate, deși nu s-a putut avansa niciodată o denumire concretă barem a vreunui cătun astfel agresionat! Dintr-un articol publicat relativ recent (Iulia Vlad, „Nicolae Ceaușescu a vrut să dărâme 252 de sate din Argeș”, „Universul argeșean” nr. 1589/2021) se poate vedea cum autoarea (pe care o invidiez pentru bănuita ei tinerețe și o compătimesc pentru insolența imatură cu care scrie despre ceea ce habar n-are) afirmă sus și tare că „Jumătate din satele românești urmau să fie rase de pe suprafața pământului.” Cu buldozerul, desigur.
Dacă am înțeles bine din amintitul articol, dezastrul nu s-a produs fiindcă Nicolae Ceaușescu, prea ocupat cu Canalul, Casa Poporului etc., pur și simplu… n-a avut timp s-o facă! Și atunci? Ori a făcut-o, ori nu. Dacă da, unde-s probele, dacă nu, ce justifică acuza? În fapt, n-a fost dărâmată nici o așezare! Nu numaidecât din dragoste pentru valorizarea patrimoniului cultural, nici din considerente ce țin de prezervări etnografice, nici din teama de oprobriu ci, mai întâi, pentru simplul motiv că atât legea sistematizării (nr. 59/1974), cât și Hotărârea din 1985, prevedeau obligația ca, la părăsirea satului abandonat și la stabilirea în centrul de comună, strămutații să primească locuințe noi în perimetrul localității-mamă, musai în clădiri etajate – așa scria la lege, în intenția ocrotirii terenului agricol (care, în bună parte din respectivele zone acum abandonate, zace nelucrat…). Numai că nu s-a construit niciodată și nicăieri vreun bloc cu astfel de destinație! Chiar de ar fi existat asemenea dispoziții ceaușiste demolatoare, nu se putea pune căruța înaintea cailor – dărâmai satul, și cu locuitorii, ce făceai? Îi lăsai în drum? În al doilea rând, culmea, de fapt, legea… nu îngăduia demolări, ci spunea doar că „în satele mici și dispersate este interzis să se mai construiască în viitor clădiri noi”, cătunele urmând să moară „de moarte bună”, în timp, afluirea populației către noile „centre agro-industriale” urmând să se facă… de la sine.
Și iată că multe dintre satele aflate pe lista celor „condamnate” atunci, au răposat acum făr-de nici un buldozer, taman „de moarte bună”, conform predicțiilor de odinioară! 128 de așezări rurale sunt total părăsite și nu mai au vreun locuitor, taman din acelea pe care la le regăsim în genul de liste denunțat de Iulia Vlad. Se prevedea, prin lege (!), ca fiecare centru de comună să aibă „una sau mai multe școli, o bibliotecă publică, o casă de cultură, cinematograf, dispensar comunal, baie publică, magazine, rețea de apă și canalizare.” Evident, vorbe ce rimau cu „orizontul luminos” răs-promis românilor. Utopii ceaușiste. (Un singur lucru mă pune, totuși, pe gânduri: gazetarul belgian Selys privește exigențele presei europene vizavi de intențiile sistematizării ceaușiste dintr-un unghi insolit și chiar incomod: „o asemenea civilizație fusese distrusă de mult în occident, în vreme ce României i se cerea să rămână doar o imensă zonă etnografică.)
Dar care o mai fi situația astăzi? Nu s-au construit, atunci, în ruralul românesc noi obiective social-culturale, dar ce s-a întâmplat cu cinematografele, căminele culturale, bibliotecile rurale care… mai erau? Câte au dispărut dărâmate de nepăsarea politicienilor vremurilor noi? Cât despre buldozer: a tras din greu nu înainte, ci mai ales după revoluție, când a pus la pământ floarea industriei românești. Oricum, basmul cu balaurul-buldozer ar trebui definitiv retras din cartea horror a „epocii de aur”.
Au fost destule agresările reale la adresa persoanei, mediului, tradițiilor etc., etc., ca să mai inventăm cai verzi pe pereți!