Politica, înainte de a fi alcătuită din idei, strategii, calcule ș.a.m.d., este pusă în practică de oameni. La fel și partidele: există în ele programe, mesaje, teme etc., dar nimic din toate acestea nu ar exista fără oamenii ce le animă. La fel și în ceea ce privește legile. O lege uzează concepte pentru a regla comportamentul uman. Este deci de la sine înțeles că o lege precum Legea Lustrației va pune în mișcare oameni, mai înainte de a satisface principii.
Din acest motiv, este de înțeles interesul presei nu atât pentru calitatea Legii Lustrației (în forma ei actuală), cât pentru cantitatea de oameni pe care ea îi poate afecta. Între persoana X (să zicem, un fost președinte al țării) și persoana Y (să zicem, un actual ministru de Externe) nu există foarte multe asemănări; și iată că o lege poate stârni una – unde te-ai fi așteptat mai puțin! În limbajul sec al unui articol de lege, reiese că cei doi au colaborat la menținerea sistemului comunist. Unii vor spune că nu poți să pui în aceeași oală un șofer care a făcut un accident grav și altul care n-a semnalizat la o depășire. Alții vor spune că ba da, poți să-i pui alături, în măsura în care, în grade diferite, fiecare a încălcat același cod. De-aici se poate naște o polemică fără sfârșit.
Mai înainte de a vedea cine are dreptate, să vedem cum a început totul. Era ianuarie 1990, soții Ceaușescu muriseră în condiții nu tocmai clare, la televizor era în derulare un proces al câtorva vârfuri ale PCR (care și el avea să se termine la fel de neclar), Nicu Ceaușescu tocmai fusese pălmuit în direct, unii dintre ziariști preferau să scrie numele fostului lider cu „c” minuscul, și, ca prin minune, prin aceste gesturi dubioase de „răzbunare”, se părea că relația cu trecutul este reglată. N-a fost așa. Dacă atunci s-ar fi putut vorbi serios despre lustrație, astăzi am fi fost mai calmi (ca oameni) și mai așezați (ca societate). Din păcate, ceea ce a fost posibil în Cehia sau Polonia sau Ungaria (iar în Bulgaria s-a votat de mult o lege asemănătoare, prin care foștii șefi de partid comunist nu puteau face împrumuturi la bănci), nu a fost posibil în România decât mult mai târziu.
De fapt, toate incertitudinile actuale legate de Legea Lustrației își au explicația în această întârziere. Au dreptate cei care spun că legea vine târziu, dar să nu uităm că au dreptate și cei care spun că voința societății civile pentru lustrație a existat încă din martie 1990, dar cel care s-a opus a fost factorul politic. Adică – așa cum spuneam mai sus – oamenii din politica de atunci (rămași, într-un bun procent, și din politica de acum).
