Turneele ATP sunt de mai multe categorii, cu Grand Slam-urile în frunte, apoi Masters, ATP 500 și 250. Aparte, o dată pe an, este Turneul Campionilor, iar Jocurile Olimpice își fac loc doar în anii bisecți. Am făcut această introducere pentru a înțelege că turneul din Qatar este din categoria 250, deci cea mai slab cotată, de aceea numai faptul că arabii au reușit să aducă la start primii doi jucători ai lumii constituie un megasucces (de urmărit care organizatori de ATP 250 vor mai izbuti asta în 2017). E drept, poziția sa calendaristică îl avantajează, vine imediat după vacanță și este văzut ca oportunitate de încălzire pentru Australian Open, dar același lucru se poate spune despre alte două turnee disputate în aceeași săptămână. Deci aducerea numerelor 1 și 2 în același loc chiar este o realizare în sine. Dincolo de asta, n-ar fi fost ceva ieșit din comun ca Murray sau Djokovic să piardă pe drumul spre finală, sârbul fiind la un pas s-o facă în semifinală, când a salvat cinci mingi de meci în fața lui Verdasco! Până la urmă, spre satisfacția tuturor, Andy și Nole au oferit primul episod al confruntării lor din 2017. Ambii au fost la înălțime, cu alternarea unor perioade de maximum, ba chiar cu suprapunerea lor! Au fost mingi de meci salvate de Murray în setul secund, pentru a ne bucura de set decisiv, încheiat în cele din urmă cu 6-4 pentru Djokovic. Dar nu e ca și cum s-ar fi întors “tătuca”! Scoțianul e la același nivel, complexul nu mai funcționează, iar victoria în meciurile directe stă ca o minge pe banda fileului, poate cădea oriunde.
În ecuația puterii din acest an, șansa ca Federer și Nadal să conteze ține mai degrabă de dorință decât de realitate. Roger e dezavantajat de formatul de trei din cinci la Slam-uri, dar și de clasarea actuală, posibil în afara primilor 16 favoriți! Iar Rafa, deși muncește ca un rob pentru a-și ridica nivelul, plătește tribut stilului său autosolicitant, pe care vârsta nu i-l mai poate susține decât sporadic. El a fost învins în sferturi la Brisbane de Raonic, unul dintre jucătorii care au decis să pună piciorul în prag anul acesta. Celălalt este Nishikori. Pe locurile trei și respectiv cinci, la 26 și respectiv 27 de ani, cei doi au penetrat în câte două finale importante în 2016 (canadianul la un GS și la un Masters, japonezul la două Masters), iar anul acesta doresc cu îndreptățire să câștige ceva important. Eu, unul, le țin pumnii, sper ca măcar unul dintre ei s-o facă. Bineînțeles, între aceste nume îl mai avem și pe Wawrinka, vulcanul adormit, care nu știi când se trezește să erupă. De urmărit și dacă tinerii Thiem și Pouille își vor depăși condiția de buturugă mică. Din Top 10, pe Cilic și Berdych îi văd doar în plan secundar, în timp ce Monfils va fi responsabil mai mult cu giumbușlucurile decât cu rezultatele. Din afara Top 10, de urmărit Goffin și Dimitrov, bulgarul (câștigător la Brisbane în fața lui Nishikori, după ce trecuse și de Raonic!) părând hotărât să nu mai treacă prin tenis ca gâsca prin apă.
