Băiatul și copacul

A fost odată, demult, un măr uriaș. Un băiețel venea mereu să se joace pe lângă el, se urca până în vârful lui, gusta din mere, adormea fericit la umbra copacului. Ce mai! Îi plăcea tare mult copacul lui, iar mărul îl iubea și el la fel de grozav. Dar, într-o zi, băiețelul veni abătut lângă copacul său. Copacul îl îmbie: „Vino să te joci cu mine!“ Băiețelul îi răspunse: „Nu mai sunt copil mic, să-mi găsesc de joacă în jurul copacilor. Aș vrea jucării, dar am nevoie de bani ca să le cumpăr!“
„Îmi pare rău, dar nu am bani. Poți culege însă toate merele mele și să le vinzi. Astfel, vei reuși să-ți cumperi jucăriile pe care ți le dorești.“
Cât de fericit era băiatul acum! A cules merele și a plecat bucuros. Dar, după aceea, el a încetat să mai vină să viziteze copacul. Mărul devenise din nou trist, căci i se făcuse din nou dor de copil. Însă copilul, devenit acum matur, a venit iar la vechiul său prieten, care l-a primit binevoitor: „Vino să te joci cu mine!“ „Acum nu mai am timp de joacă, răspunse băiatul. Trebuie să muncesc pentru familia mea. Avem nevoie de o casă în care să ne adăpostim. Poți să mă ajuți?“
„Îmi pare rău, dar eu nu am nici o casă să-ți dau, a răspuns copacul. Dar poți tăia din ramurile mele groase și să-ți faci o casă din ele.“ Așa că băiatul s-apucă să taie toate ramurile groase ale copacului și plecă fericit. Pomul nostru se bucură că cel pe care-l cunoștea era mulțumit, dar după ce plecă, băiatul nu se mai întoarse multă vreme la copac. Așa că acesta era din nou trist și singuratic. Într-o zi călduroasă de vară, sosi iar. Pomul radia de bucuria întâlnirii. „Bine ai venit!“
„Sunt tare trist și simt că îmbătrânesc. Aș dori să călătoresc pe mare, să cunosc oameni noi. De unde aș putea procura o barcă?“ „Poți folosi trunchiul meu ca să construiești barca ta. Astfel, vei putea să călătorești fericit spre zări îndepărtate.“
Băiatul tăie trunchiul copacului și-și făcu o barcă, cu care călători pe mări, timp îndelungat. După mulți ani se reîntoarse la copac. Dar, de data aceasta, pomul îi spuse fără să mai aștepte cuvântul omului:
„Îmi pare rău, băiatul meu, dar nu mai am nimic să-ți dau. Nu mai am mere pentru tine!“ „Nu mai am nici eu dinți să le mănânc“, îi răspunse copilul, acum sunt bărbat în vârstă.
„Nici trunchi ca să te urci pe el“, îi zise copacul. „Sunt prea bătrân ca să mă cațăr acum.“ „Nu mai am, într-adevăr nimic să-ți ofer, poate doar rădăcinile mele, care se sting“, a zis copacul în lacrimi.
„Nu mai am nevoie de nimic; doar de un loc de odihnă. Sunt foarte obosit după toți acești ani!“ a răspuns băiatul. „Foarte bine! Rădăcinile mele sunt cel mai bun loc de odihnă. Vino, vino aici și stai cu mine, odihnește-te!“
Băiatul s-a așezat lângă copac, iar copacul era vesel, zâmbind printre lacrimi. Aceasta este povestea fiecăruia dintre noi. Copacul îi reprezintă pe părinții noștri. Când suntem mici, îndrăgim joaca în preajma lor. Când creștem, îi părăsim. Mai venim pe la ei când avem nevoie de ceva sau suntem la ananghie.
Dar, indiferent ce se întâmplă, părinții sunt alături de noi, spre a ne ajuta cu tot ce pot, ca să ne facă fericiți. Poate vă gândiți că băiatul din povestea noastră era plin de cruzime, dar așa ne tratăm cu toții părinții.
Spuneți istorioara aceasta și altora și să nu ne uităm nicicând părinții, astfel încât și copiii noștri să ia exemplu de la noi…
(Augustin PĂUNOIU)