Baftă chioară

Dacă ați fi urmărit prima repriză a mult așteptatului meci dintre Lugano și Steaua (care FCSB!?) fără să știți ce echipe joacă și cu ce prilej, probabil că ați fi bănuit că e vorba de un meci amical dintre o echipă de prima ligă dintr-un campionat din cele importante în Europa și una de amatori, de băieți din ăia care dimineață merg la serviciu (ospătari, frizeri, economiști, polițiști), iar seara, uneori, fac câte o mișcare așa, ca să nu ruginească. Și, din când în când, închiriază câte un teren pentru un meci pe o bere, cum părea a fi cel de alaltăieri seară. Echipa care părea profesionistă era, desigur, Lugano, iar amatorii, dintre care destui fără pic de talent pentru nobilul sport, erau cei ai Stelei. Atât de prost jucau băieții trimiși în teren de Dică, încât o bună jumătate dintre ei părea să nu fi văzut minge până în seara aia. Fiecare contact cu obiectul genera un iminent pericol de accidentare, singura speranță cu adevărat rezonabilă fiind aceea că nu se vor schilodi, iar cel mai bun scor imaginabil în situația dată era un 0 – 0. Pe cele două apeluri telefonice din pauză m-am făcut că nu le aud, știind exact ce aveau să dea pe gură revoltații care m-au sunat. Iar eu n-aveam chef de bătut apa în piuă. După pauză, am constatat însă că rolurile s-au inversat, încă din primele minute băieții ăștia jucând ca ăilalți în prima parte. Și viceversa. Dacă în prima repriză am scăpat fără să luăm cele vreo 4 goluri meritate, la fel, numai că… invers s-au petrecut lucrurile în repriză a doua. Ce a făcut diferența? Simplu: numiții Budescu și Man, jucători de soi, pentru care fiecare clipă petrecută în plus în România înseamnă pași hotărâți către ratare. Acum e momentul ruperii lanțului. Dacă nu se produce, adio! Adică ăla micu’ s-ar irosi ca, să zicem, Ivan, alt enorm talent, în timp ce din Budescu ar ieși maximum un Rusescu, adică bun de rezervă undeva, prin Turcia, eventual Bulgaria. Bafta chioară a Stelei poartă aceste două nume.