Bădia Nică la ONU

Râzi? Te întristezi? Și una, și alta. Actele ce le descoperi cercetând, în pragul unui eveniment aniversar, arhiva Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, revelează un „a fost odată” aflat ades în preajma incredibilului.
Organizația de breaslă a scriitorilor din Moldova s-a înființat la Iași în 1949, odată cu Uniunea-mamă, la București. Dosarele conțin, înainte de toate, diverse acte contabile: chitanțe de mână de la birjarii ce efectuau curse la tipografie, de la G. Dubalariu, invalid de război, care a tăiat cele 2000 kg. de lemne necesare iernii ce va să vină, de la Cooperativa Coșarilor, care a desfundat coșul scriitoricesc, la „144 de lei pentru executarea de lozinci”, ori la copii ale unor solicitări diverse (se cere „cantitatea de 15 pâini zilnic, la liber, pentru scriitori”, dar și „depozitului din Păcurari să pună la dispoziția delegatului nostru una bucată butoi cu petrol lampant” – 7 dec. 1949). Fișa completată de fiecare membru conținea întrebarea „sunt suficiente rațiile pe cartele?” Doar șeful Filialei răspunde „da”, restul membrilor lasă punctul necompletat, în vreme ce sonetisul Mihai Codreanu nu se sfiește să declare: „nu am decât ½ de pâine pe zi și rații reduse de zahăr, paste făinoase etc.” Pentru obținerea cotei de lemne la sediu, se cere precizarea „specialitatea de producție a solicitantului”. Ce produceți voi adică, de cereți lemne? Răspuns: Filiala produce „scrieri literare și critice”.
De la București încep să curgă felurite sarcini. 26 oct. 1949: „Cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la nașterea tov. Stalin, U.S. a hotărât să-și manifeste sentimentul de admirație și gratitudine față de marele prieten al țării noastre oferindu-i un cadou”. Filiala este somată „ca urgent și cu precădere să propună ce cadou ați putea oferi”. Și cum cei care primeau, pe cartelă, ½ pâine pe zi, n-au izbutit să imagineze un cadou pe măsura aurei sărbătoritului, Uniunea revine (15 nov.) cu o telegramă: „Răspundeți urgent și cu precădere asupra măsurilor luate.” Semnează, Zaharia Stancu. Nu știm ce s-a hotărât până la urmă, dar în categoria darurilor s-ar putea include și declarația publică a lui George Lesnea: „Găsind poezia sovietică actuală cu totul superioară, voi căuta pe viitor să scriu după acest model poezii originale”. Permanent, Uniunea cerea vigilență: „… în felul acesta sperăm că nu se vor putea strecura printre creatorii de artă cinstiți, care, cu generozitate și dragoste față de clasa muncitoare, s-au angajat în lupta pentru construirea socialismului, făcând din scrisul lor – sub îndrumarea Partidului – o armă puternică, ascuțită, îndreptată hotărât și neșovăielnic împotriva inamicilor poporului, împotriva rămășițelor burghezo-moșierești, împotriva dușmanilor dinlăuntrul și dinafara țării”. De altfel, venit la Iași, M. Novicov pune punctul pe i: „Trebuie nu numai să-i învățăm, ci și să-i dezvățăm pe scriitorii care au scris pentru burghezie”. Drept pentru care, cererile de primire în Uniunea Scriitorilor (trec peste rând cele ale „muncitorilor cu preocupări literare”) erau avizate sau respinse de Filială după cum urmează: „din punct de vedere politic, relațiile primite de la UTM sunt bune” (în cazul lui Ion Ghelu Destelnica), ori „nesatisfăcătoare” (în cazul lui Al. Ivan Ghilia).
Devenit Secretar al Filialei, prozatorul Ion Istrati semnează nu numai adrese „de cadre”, ori solicitări pentru cartele (scriitorii cazați la Casele de creație trebuiau să depună bonurile de carne și pâine aferente respectivei perioade), ci, după cum înfățișează arhiva, se adresa fără pic de timorare celor mai importante foruri internaționale.
La 22 august 1950, Bădia Nică trimite o vehementă telegramă către Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, Lake Succes, SUA: „Cerem imediata încetare a barbarelor bombardamente și retragerea trupelor invadatoare de pe teritoriul Coreii!” Nu am aflat, în arhivă, rezultatul acestui curajos demers.