BĂDĂRANII

Fotbalul românesc începe să devină și mai interesant prin ceea ce se petrece dincolo de gazon! Perspectiva consistentei participări în cupele europene înfierbântă mințile și încețoșează judecata oamenilor de fotbal, generând un vânt de bădărănie fără precedent! Primul cal de bătaie: arbitrii. Nu zice nimeni nici că-s sfinți, nici formidabili, dar a le cere să vadă și să sancționeze într-o fracțiune de secundă absolut tot, este o utopie. Mai ales că unele faze, vehement contestate de cei interesați, noi, cei cu nasul în sticla televizorului, le deslușim abia la a doua reluare, cu încetinitorul – darămite arbitrul, aflat la zeci de metri de întâmplare și în cine știe ce unghi ingrat?! Am fost obișnuiți ca, ades, copiii celor cu bani gârlă să-și facă tații de râs. Iată și situația inversă: tânărul regizor de succes Porumboiu își vede box-office-ul periclitat de isprăvile puerile ale… tătânelui! Până ieri-azi, campion absolut la contestarea oricărui arbitru pi moldovinești era bietul Ștefan din Piatra Neamț. Tot pi moldovinești, dar cu accent ceva mai elevat, protestează aiurea și Porumboiu, care vede mereu paiul și ignoră bârna. Toți sunt de vină: mai întâi, desigur, arbitrii, apoi jucătorii, gazetarii, publicul, Bin Laden, CNSAS, Bush, Boc, valurile Dunării, gripa aviară… Adevărată infirmitate această cronică incapacitate de a vedea (și înțelege) cât de cât obiectiv, tratând fiecare punct pierdut ca rezultat al unui mârșav complot generalizat. Barem, oficial, Porumboiu nu-i ștab la club (joacă acoperit), dar ce te faci cu specimene ca Iancu („de Timișoara!”), care azvârle geanta în capul arbitrului și trage șuturi în posteriorul asistentului? Ce te faci cu renumitul cuplu de măscărici („arivato Zampano!”) Stoica-Becali, de la care te poți aștepta la orice, oricând? Într-adevăr, în arbitrajul românesc (că de aici pornisem) se înregistrează destule situații necurate, generatoare de posibile consecințe. Se vede de la o poștă că profesia-i bănoasă și tentantă, câtă vreme atâția șefi de la Federație își îndrumă odraslele să ia calea „spinoasă” a arbitrajului. Președintele arbitrilor are doi fii în lista A și B, vicepreședintele are și el unul, membrii CCA vin și ei cu câte unu-doi…Unde s-a mai văzut așa ceva? Tatăl să-și judece (obiectiv!) feciorul? Ori, ori – incompatibilitate absolută! Dar asta-i una și isteria generalizată anti-arbitri, alta, Vedem, în meciuri din campionate mai onorabile decât al nostru, arbitraje cu destule erori, să le spunem astfel, omenești. Nu cere nimeni capul fluierașilor decât atunci când reaua intenție (Italia) este probată, iar bălăcăreala bădărănească se sancționează drastic. La noi, jumătăți și sferturi de măsură. Iancu l-a pocnit pe arbitru. Cu ce să-l atingi pe pușcăriabilul Iancu? De amendă, îl doare undeva. De suspendare, tot așa – oricum, vede meciurile din sufrageria amenajată la „oficială”. Dragomir promitea, într-o emisiune TV, că se vor lua măsuri și împotriva bădărăniei din tribune, ajunsă la zenitul golăniei agresive. Parcă n-am avea de mult o lege pentru așa ceva, bașca regulamentele interne! Există, pare-se, o singură rezolvare: întreruperea meciului atunci când tribunele încalcă flagrant limitele bunului simț. (Numai că, vedeți dvs., s-ar putea ca sancțiunea să devină armă tactică pentru oprirea unui joc atunci când scorul convine și ar fi profitabilă menținerea tabelei neschimbate…) Ce ne facem, însă, cu bădărănia din teren? Nimeni n-o vede, n-o aude, n-o bagă în seamă. Dacă nu s-ar fi consumat episodul Zidane-Materazzi, probabil că acest etaj al mârlăniei suverane ar fi rămas pe mai departe ne luat în seamă. Ați deslușit ce-i promitea arbitrului Rada, în meciul Steaua-Rapid? Se citea foarte limpede pe buzele huliganului, mai ales că a repetat porcăria de mai multe ori: „îmi bag… în mă-ta!” Un arbitru civilizat ar fi băgat, la rându-i, mâna în buzunar, spre a scoate cartonașul roșu. Salomir n-a făcut-o, fiindcă bădărănia a devenit parte constitutivă a atmosferei fotbalului (nu numai) românesc. Și chiar să nu fie nimic de făcut?