Bâcul văzut de la Sena (II)

Revin la excelenta carte „Republica Moldova, un stat în căutarea națiunii”, care desființează argumentat și de necontrazis „Tripla aberație, identitară, istorică și lingvistică, creată de la zero și impusă în mod autoritar și artificial de către puterea sovietică: existența unui popor moldovenesc înzestrat cu o istorie particulară și vorbind o limbă aparte, moldovenească”. Sunt luate metodic în discuție teme esențiale în orice tentativă de deslușire a adevărului: subterfugiile memoriei istorice, obstacolele în calea decomunizării, situația minorităților, precaritatea statu-quoului actual, ponderea naționalismului, radicalismul conformist, deficitul democratic, compromisul independentist, „diglosia” incorporată sau bilingvismul indirect, factorii externi, șantajul revizionist, obstacolele de nesurmontat pentru o soluție politică – totul printr-o amănunțită rememorare a momentelor istorice esențiale, de la Rusia lui Petru cel Mare și epoca fanariotă până la eșecul pro-europenilor în alegerile prezidențiale.
Impunându-și absolută obiectivitate, autorii nu s-au sfiit să includă în secțiunea „anexe” amarul text al lui Panait Istrati intitulat „Atrocitățile române în Basarabia – 1925”. Se știe, scriitorul se afla atunci în regretabila perioadă „roșie”; abuzurile evocate pot fi reale (evident, fiind detectabile și apăsate exagerări); impactul unor astfel de dezvăluiri, adânc și cu meșteșug implementate în mentalul colectiv basarabean, influențează și azi deciziile unui electorat manipulat, stăruitor invitat să nu uite „palma jandarmului român”, dar să-și șteargă din amintire teroarea, deportările în masă, foametea și glontele NKVD-istului: „O bătaie românească trage la cântar mai greu decât toți morții, toate deportările, înfometarea, deznaționalizarea etc.” O anume motivație s-ar putea invoca: palma ți-a dat-o un frate, ceea ce-i impardonabil, pe când ororile sovietice poartă marcă străină…
Consistentul capitol „Româna în configurația socio-lingvistică moldoveană” debutează cu un subcapitol al cărui titlu spune tot: „Istoria unei găselnițe sovietice: limba moldovenească”, în cuprinsul căruia este citat de mai multe ori numele tristei figuri Vasile Stati, autorul unor mizerabile opuri așa-zis „de istorie” a Basarabiei, precum și al „curiozității stânjenitoare” „Dicționarul moldovenesc-românesc”, izvorât din ură viscerală și nutrit copios din penibilă ignoranță. În cartea celor doi autori parizieni este reprodus un pasaj dintr-un articol publicat în revista „Contrafort” ce observă că, în prefața așa-zisului Dicționar, Stati n-a utilizat nici unul dintre cuvintele care ar alcătui „moldoveneasca”, o limbă diferită de cea română! Nici propria prefață a cărții ce vrea să demonstreze că în Basarabia nu s-ar vorbi româna n-a putut fi scrisă altfel decât în… românește!
Cu prilejul lansării de la Iași am oferit autorilor încă un argument ce-l descalifică total pe „lingvistul” de pe Bâc: înainte de 1989, Stati a fost exclus din Uniunea Scriitorilor de la Chișinău fiindcă a plagiat cuvânt cu cuvânt mai multe pagini dintr-o carte a unui autor român publicată la București. Va să zică, ridicolul Stati introduce într-o proză a sa, scrisă cum altfel decât în „limba moldovenească”, pagini neschimbate dintr-o lucrare… în altă limbă, româna! Iar Stati era, în momentul denunțării plagiatului, activist la Secția de propagandă a Comitetului Central al PC din Moldova, for care tocmai se străduia să certifice existența unei limbi de sine stătătoare dincolo de Prut!
În 1978 am izbutit să public la „Junimea” cea dintâi carte cu litere latine a unui scriitor din Basarabia, poemele lui Grigore Vieru. Cu toate acestea – sau tocmai de aceea – primele noastre încercări de a-l invita la Iași pe Vieru n-au avut nici un succes. Ne-am trezit, în schimb, cu… Vasile Stati (pe care nu-l invitase nimeni), trimis de Chișinău, via Moscova. Fiind primul confrate basarabean oaspete al Asociației Scriitorilor din Iași, l-am primit și l-am omenit cât și cum ne-am priceput mai călduros și mai frățește. Habar n-aveam că-i trimis cu misia de a tatona starea de spirit a condeierilor ieșeni vizavi de dosarul basarabean, atunci ca și acum în clocot. N-a avut curaj să pomenească despre vreo „limbă moldovenească”, s-a închis în muțenie și s-a întors cum a venit. Mai târziu, l-am somat, prin presă, să-mi spună ce limbă vorbește subsemnatul, profesor de limbă română născut și școlit la Iași. Mi-a răspuns tot printr-o gazetă: eu nu vorbesc româna, ci „limba moldovenească”! Ca să vezi! Bine că apar, fie și la Paris (sau cu atât mai mult!) cărți precum „Republica Moldova – un stat în căutarea națiunii”, de impecabilă ținută științifică, scrise fără „ira et studio”, apte să arate lumii cu ce artilerie de falsuri se încearcă justificarea unei șubrede construcții statale. Ecuația fiind, de fapt, cât se poate de simplă: ai limbă, ai națiune, ai națiune, ai stat, ai stat, ai puterea. Dacă n-ai, inventezi. Și cam asta-i tot.